Închiderea mineritului și a centralelor pe cărbune din România nu este rezultatul unui hazard climatic sau al unei catastrofe naturale. Nu ne-a lovit niciun cutremur devastator, nicio surpare apocaliptică nu a înghițit galeriile și niciun dezastru neprevăzut nu a stins focurile în furnale. Ceea ce trăim astăzi este, în realitate, un infarct industrial programat, executat cu sânge rece de clasa politică, sub privirile complice ale celor care ar fi trebuit să fie ultima baricadă de apărare a muncitorului: liderii de sindicat.
Pentru a înțelege unde vreau să ajung, reamintesc că Planul Național de Redresare și Reziliență, vestitul PNRR, a fost semnat de un guvern condus de liberalul Florin Cîțu. Prin acesta, România și-a asumat cele mai agresive ținte de decarbonizare din UE și a stabilit totodată și calendarul de renunțare la cărbune.
Totul se întâmpla în 2021.
În aceste condiții, este revoltător faptul că, în timp ce Guvernul României punea lacătul pe independența energetică a țării, acești infimi reprezentanți ai minerilor au ales o tăcere confortabilă. O tăcere grea, recompensată probabil cu privilegii, funcții în consilii de administrație și promisiuni de liniște personală. În loc să bată cu pumnul în masa guvernului atunci când primele idei erau puse pe tavă pentru a îngropa sectorul, liderii sindicali au preferat să moțăie în birouri climatizate. Nu i-a trezit nici dispariția siguranței energetice naționale, nici perspectiva sumbră a miilor de familii care vor rămâne fără pâine. Au privit cum se semnează sentința la moarte a unei industrii întregi fără să scoată un sunet, acționând mai degrabă ca niște administratori ai unui faliment controlat decât ca apărători ai salariaților care i-ai ales și și-au pus speranțele în ei. Felicitări, domnilor lideri: oamenii spun că ați transformat lupta sindicală într-o formă de complicitate la trădare, iar acum, când mii de oameni se pregătesc de șomaj, misiunea voastră este îndeplinită.
Dacă în fruntea minerilor s-ar fi aflat astăzi un lider de calibrul lui Miron Cozma, istoria s-ar fi scris cu totul altfel. Dincolo de controversele trecutului, dincolo de faptele penale pentru care a plătit cu libertatea, Cozma a fost liderul care nu negocia cu genunchii pe coji de nucă și care știa că puterea minerului stă în capacitatea de a bloca sistemul pentru a obține respect. Un astfel de lider, responsabilizat de drama care bătea la ușă, nu ar fi acceptat niciodată acele idei năstrușnice. Ar fi transformat Valea Jiului și Gorjul în fortărețe inexpugnabile și ar fi forțat statul să accepte realitatea că, prin investiția în modernizare și în tehnologii de captare a carbonului, ar răspunde la noile cerințe ale pieței și ar evita lichidarea totală. Ar fi fost pe baricade cu mult înainte ca cerneala de pe actele de închidere să se usuce, demonstrând că vocea subteranului poate dicta agenda de la București. Un lider adevărat ar fi pus demnitatea ortacului mai presus de orice protocol semnat în liniștea birourilor ministeriale.
În concluzie, prăbușirea mineritului românesc nu este o fatalitate a istoriei, ci cronica unei trădări asistate. Ceea ce n-au reușit cutremurele sau surpările au reușit semnăturile puse cu lejeritate pe documente de lichidare, în schimbul unor miliarde care nu vor ajunge niciodată în buzunarele celor trimiși în șomaj.
Absența unui lider sindical capabil să transforme disperarea în forță de negociere și să blocheze angrenajul politic atunci când destinul ortacilor era pus în joc, a lăsat calea liberă unei capitulări rușinoase. Astăzi, liderii de sindicat rămân probabil cu privilegiile, în timp ce minerii rămân cu promisiuni deșarte și cu amintirea unei industrii care a fost, cândva, coloana vertebrală a României. Istoria îi va reține nu ca pe niște mediatori, ci ca pe niște complici la stingerea definitivă a luminii într-o profesie care merita respect, nu lichidare.
