Clotilde Armand a fost condamnată în primă instanță. Nu este un verdict definitiv. Dar este, înainte de toate, un test de sinceritate pentru politica românească.
Ani de zile ni s-a explicat că problema României este „vechea clasă politică”.
PSD era problema. PNL era problema. Primarii care își făceau propriile reguli erau problema. Politicienii care se foloseau de funcție pentru avantaje personale erau problema.
Apoi au venit „oamenii noi”.
Au venit cu discursul anticorupției, cu promisiunea transparenței și cu superioritatea morală a celui care pretinde că nu face parte din sistem.
Numai că există un moment în care sloganurile trebuie să facă loc faptelor.
Iar pentru Clotilde Armand, acel moment a venit.
Judecătoria Sectorului 1 a condamnat-o la un an de închisoare, cu amânarea aplicării pedepsei, în dosarul privind conflictul de interese. Sentința nu este definitivă și poate fi atacată. Asta trebuie spus foarte clar.
Dar la fel de clar trebuie spus și altceva:
Faptul că o condamnare poate fi contestată nu înseamnă că întrebările politice dispar.
Dosarul privește cinci dispoziții emise în timpul mandatului său de primar, în legătură cu majorarea indemnizației sale și implicarea într-un proiect anticorupție în care s-ar fi numit singură manager.
Exact genul de situație pe care un politician autoproclamat gardian al integrității ar fi trebuit să o evite cu orice preț.
Pentru că politica nu înseamnă doar să respecți legea la limită.
Înseamnă și să înțelegi când ceva poate fi legal într-o anumită interpretare, dar profund problematic din punct de vedere moral și al încrederii publice.
Iar aici începe adevărata problemă a lui Clotilde Armand.
Nu la tribunal.
Ci în oglindă.
„Armă politică” — reflexul universal al politicianului prins în corzi
După sentință, reacția a venit rapid: dosarul ar fi fost o „armă politică”.
Poate.
Dar această formulă a devenit atât de uzată în România încât aproape că nu mai înseamnă nimic.
Când este anchetat un politician PSD, USR strigă „corupție”.
Când este anchetat un politician USR, PSD strigă „justiție”.
Când este anchetat un politician PNL, apar explicații despre „răfuieli interne”.
Și, aproape întotdeauna, partidul celui vizat descoperă brusc că instituțiile statului sunt politizate.
Ce coincidență extraordinară!
Instituțiile sunt independente atunci când condamnă adversarul și sunt „instrumentalizate politic” atunci când ajung la noi.
Aceasta nu este democrație.
Este tribalism politic.
„Și Dominic Fritz?”
Un alt reflex: comparația cu adversarul.
Dar ce legătură are Dominic Fritz cu dosarul Clotilde Armand?
Dacă Fritz a încălcat legea, să răspundă.
Dacă un primar PSD a încălcat legea, să răspundă.
Dacă un ministru PNL a încălcat legea, să răspundă.
Dacă un parlamentar USR a încălcat legea, să răspundă.
Nu există articol în Codul penal care să spună că o faptă devine mai puțin gravă pentru că altcineva ar fi făcut ceva asemănător.
„Dar ceilalți?” este argumentul etern al politicianului care nu mai are argumente pentru propriul caz.
Este aceeași logică a copilului prins cu mâna în borcan: „Dar și el a făcut!”
Numai că administrația publică nu este o grădiniță, iar funcția de primar nu este un concurs de găsit vinovați mai mari.
Adevărata ipocrizie
Problema nu este că un politician este acuzat.
Problema apare atunci când același politician care cere toleranță zero pentru adversari cere înțelegere, context și explicații atunci când problema îl privește.
Asta este ipocrizia politică în forma ei cea mai pură.
Să ceri reguli dure pentru ceilalți și să descoperi excepții pentru tine.
Să denunți privilegiile clasei politice și apoi să consideri că propriile beneficii trebuie privite printr-o lentilă specială.
Să vorbești despre independența justiției când verdictul îți convine și despre „armă politică” când nu îți convine.
România nu are nevoie de politicieni care sunt anticorupți doar când corupția este în tabăra adversă.
Are nevoie de politicieni care acceptă aceeași regulă indiferent cine se află în fața lor.
Lecția pe care USR nu are voie să o rateze
Acest caz nu ar trebui să fie doar problema lui Clotilde Armand.
Ar trebui să fie o problemă pentru USR și pentru orice partid care pretinde că reprezintă o politică diferită.
Pentru că „noi nu suntem ca ei” este o promisiune care trebuie demonstrată tocmai atunci când unul dintre „noi” este pus sub semnul întrebării.
Este ușor să fii moral când îi judeci pe ceilalți.
Este mult mai greu să fii moral când trebuie să aplici aceleași criterii propriilor oameni.
Aici se separă reforma de marketingul politic.
Și aici se vede dacă anticorupția este principiu sau doar muniție electorală.
Clotilde Armand are dreptul să se apere și să conteste sentința. Iar până la un verdict definitiv, nimeni nu ar trebui să transforme această condamnare într-o sentință politică finală.
Dar niciun politician nu are dreptul la imunitate morală doar pentru că și-a construit cariera pe discursul anticorupției.
Dacă „oamenii noi” folosesc exact aceleași scuze ca „oamenii vechi”, atunci poate că problema României nu a fost niciodată doar cine conduce.
Poate că problema este tentația puterii.
Iar puterea, indiferent ce partid poartă pe tricou, are aceeași capacitate de a testa caracterul.
În România, fiecare partid vrea să fie procuror când adversarul este acuzat și avocat când este acuzat propriul om.
Fiecare cere transparență — până când transparența ajunge la propriul birou.
Fiecare cere integritate — până când integritatea începe să coste.
Fiecare cere respectarea legii — până când legea bate la propria ușă.
Asta trebuie să se termine.
Nu pentru Clotilde Armand.
Nu pentru PSD.
Nu pentru USR.
Nu pentru niciun partid.
Pentru că anticorupția care are nevoie de culoare politică nu este anticorupție. Este doar politică.
Iar dacă există o singură lecție care trebuie învățată din acest scandal, aceasta este:
Regulile nu sunt bune doar atunci când îi lovesc pe ceilalți. Sunt bune atunci când ne lovesc și pe noi.
Abia atunci putem vorbi despre integritate.
Restul este ipocrizie cu slogan.
