PNL descoperă, cu lacrimi în ochi, că politica nu este școală de bune maniere
În PNL se vorbește despre trădare. Se strigă, se deplânge, se invocă loialitatea și onoarea. Numai că spectacolul este greu de luat în serios. Un partid care și-a petrecut ultimii ani sacrificând principii, lideri și promisiuni în numele interesului de moment descoperă acum, brusc, că politica poate fi crudă. Ironia este că exact cei care se declară șocați au practicat ani la rând aceeași disciplină a oportunismului.
Lacrimi de crocodil și solidaritate de decor
Reacțiile liberalilor după mutarea lui Nicușor Dan sunt de un dramatism aproape teatral. Se vorbește despre lovituri pe la spate, despre încălcarea înțelegerilor și despre lipsa de respect față de Ilie Bolojan. Dintr-odată, partidul pare unit în jurul liderului său, ca o oaste credincioasă care își apără comandantul rănit.
Numai că această imagine ține cel mult până la următoarea împărțire a funcțiilor.
Toată lumea știe cum funcționează politica românească și, mai ales, cum funcționează PNL. Cei care astăzi urlă „trădare” vor fi primii care vor descoperi mâine avantajele pragmatismului și necesitatea stabilității. Vor explica solemn că interesul național cere compromisuri, că trebuie evitate crizele și că noua realitate politică trebuie acceptată. Tradus din limba politicienilor, asta înseamnă un singur lucru: ciolanul este mai important decât fidelitatea.
În politică, loialitatea este invocată mai ales de cei care au rămas fără putere.
Nicușor Dan a făcut ceea ce fac liderii: a mutat primul
Mulți îl acuză pe Nicușor Dan că a profitat de moment. Dacă este adevărat, atunci tocmai asta explică de ce a preluat inițiativa.
În istoria politică, cei care așteaptă aprobări și consensuri sunt de regulă cei care pierd. Cei care ocupă terenul schimbă jocul. Imaginea este aproape medievală: în timp ce regele este plecat pe front, curtea începe deja să-și caute un nou stăpân. Nu pentru că îl iubește mai mult, ci pentru că simte încotro bate vântul puterii.
Asta pare să se întâmple și acum. În timp ce Bolojan era perceput drept omul care urma să controleze jocul, Nicușor Dan a arătat că nu este dispus să joace rolul decorativ pe care mulți i-l rezervaseră. A intrat în partidă și a răsturnat masa.
În politică nu există loc rezervat pentru lideri. Există doar loc pentru cei care au curajul să acționeze înaintea celorlalți.
Bolojan și Fritz, de la arhitecții puterii la victimele propriei aroganțe
Poate cel mai interesant aspect al întregii povești este că Ilie Bolojan și Dominic Fritz păreau convinși că jocul este deja închis. Se comportau ca doi oameni care împart viitorul politic al țării la o masă de negociere, în timp ce partidele, parlamentarii și alegătorii nu aveau alt rol decât să execute.
Mesajul era simplu: ei decid, ceilalți se conformează.
Timp de luni de zile au proiectat imaginea unei axe de putere care stabilește direcția, distribuie rolurile și trasează limitele acceptabile ale jocului politic. Numai că politica are un obicei vechi și sănătos: îi pedepsește pe cei care încep să creadă că sunt mai mari decât organizațiile pe care le conduc.
Astăzi, exact partidele care trebuiau să urmeze disciplina impusă de cei doi încep să se răzvrătească. Parlamentari nemulțumiți, lideri locali care își fac propriile calcule, grupuri interne care încep să privească spre alte centre de putere. Brusc, autoritatea care părea incontestabilă se dovedește mai fragilă decât părea.
Bolojan și Fritz au confundat influența de moment cu controlul absolut. Au confundat aplauzele din cercurile lor de susținători cu realitatea politică. Au confundat vizibilitatea cu puterea.
Iar acum asistă la ceea ce pățesc aproape întotdeauna cei care se cred de neînlocuit: descoperă că politica merge mai departe și fără aprobarea lor.
Problema existențială a PNL
Dincolo de nume și funcții, adevărata întrebare este alta: mai știe PNL ce este și pe cine reprezintă?
Ani la rând, partidul a renunțat la propria identitate pentru alianțe conjuncturale și calcule electorale. A împrumutat teme, discursuri și priorități până când o parte din propriul electorat a început să se întrebe dacă mai există vreo diferență reală între liberali și partenerii lor de conjunctură.
Iar acum, când relația cu USR produce tensiuni și suspiciuni, mulți liberali par să realizeze ceea ce alegătorii lor spun de ani întregi: că partidul riscă să devină o anexă politică, nu o forță politică.
Un partid care nu mai conduce ajunge inevitabil să fie condus.
Iar dacă liberalii nu înțeleg acest lucru, riscă să repete destinul unor formațiuni care au dispărut nu pentru că au fost învinse de adversari, ci pentru că și-au pierdut identitatea. În politică, alegătorii nu votează copii palide ale altor partide. Votează originalul.
Concluzionând, poate că nu asistăm la o trădare. Poate că asistăm doar la momentul în care realitatea lovește un partid și niște lideri care s-au obișnuit să creadă că puterea li se cuvine.
PNL plânge astăzi după o loialitate pe care politica nu a garantat-o niciodată. Bolojan și Fritz descoperă că autoritatea afișată la televizor nu înseamnă neapărat controlul partidului. Iar Nicușor Dan, indiferent dacă va câștiga sau va pierde pe termen lung, a înțeles că în politică inițiativa valorează mai mult decât lamentația.
Pentru liberali, întrebarea nu este cine i-a trădat. Întrebarea este de ce atât de mulți dintre ai lor par gata să plece la prima schimbare de vânt
Iar răspunsul este unul pe care niciun partid aflat în declin nu vrea să-l audă: oamenii nu părăsesc o corabie pentru că apare o furtună. O părăsesc atunci când nu mai au încredere în căpitan. Iar când această neîncredere începe să se vadă chiar în interiorul partidului, începutul sfârșitului nu mai este o posibilitate. Devine o chestiune de timp.
