Există o imagine care spune mai multe despre România decât orice discurs electoral. Într-o piață de provincie, pe o scenă luminată puternic, răsună muzica, se împart mici, bere și promisiuni. La doar câteva străzi distanță, un pensionar își calculează dacă își permite să cumpere doi cartofi sau trei, iar un copil privește cum un adult caută sticle reciclabile într-un container pentru a mai aduna câțiva lei.
Aceste două Românii coexistă, dar rareori se privesc una pe cealaltă.
Nu este nimic greșit în sărbători, în festivaluri sau în dorința oamenilor de a se bucura împreună. Comunitățile au nevoie de cultură, de întâlniri și de momente de respiro. Problema apare atunci când spectacolul devine un substitut pentru responsabilitate, iar cheltuirea banului public pentru imagine eclipsează nevoile urgente ale celor mai vulnerabili.
În fiecare an, administrații locale investesc sume importante în evenimente festive, în timp ce există oameni care trăiesc la limita supraviețuirii. Unii își cumpără hrana la bucată, alții aleg între medicamente și facturi, iar alții își petrec zilele încercând să recupereze din gunoaie ceea ce societatea aruncă fără să privească înapoi.
Mai grav decât dezechilibrul financiar este însă dezechilibrul moral.
Am început să confundăm spectacolul cu buna guvernare și cadoul ocazional cu grija autentică pentru cetățean. Când un eveniment public este prezentat drept dovadă de succes administrativ, există riscul ca atenția să se mute de la întrebările esențiale: Cum sunt școlile? Cum funcționează spitalele? Câți oameni trăiesc în sărăcie? Ce șanse au tinerii și ce sprijin primesc vârstnicii?
În același timp, manipularea devine mai eficientă tocmai pentru că pare gratuită. Mulți cred că primesc ceva fără cost: un concert, o masă festivă, un foc de artificii. În realitate, toate acestea sunt finanțate din bani publici, iar cetățenii sunt cei care contribuie la buget prin taxe și impozite. Întrebarea legitimă nu este dacă astfel de evenimente ar trebui să existe sau nu, ci dacă ele sunt proporționale și justificate în raport cu alte nevoi ale comunității.
Costul real nu este doar cel din buget.
Îl plătim și prin polarizare. Ani întregi de discursuri agresive, campanii partizane și confruntări amplificate în spațiul public au împins oameni obișnuiți să se privească drept adversari. Pe rețelele sociale, români care împart aceleași griji ajung să se insulte, să se amenințe și să se considere dușmani din cauza preferințelor politice sau a unor narațiuni întreținute de conflictul permanent.
În loc să ne unim în jurul problemelor reale – sărăcia, accesul la servicii publice de calitate, lipsa oportunităților sau depopularea unor regiuni, ne consumăm energia în războaie virtuale între vecini, colegi și chiar membri ai aceleiași familii.
Poate cea mai mare pierdere este însă compasiunea. Atunci când ne obișnuim cu imaginea omului care caută hrană în containere sau a bătrânului care își numără monedele înainte de a intra într-un magazin, riscăm să acceptăm inacceptabilul ca pe o normalitate.
O societate nu se măsoară după cât de tare răsună muzica de pe scena unui festival, ci după felul în care îi tratează pe cei care nu mai au puterea să urce pe nicio scenă.
România are nevoie de bucurie, dar are și nevoie de luciditate. Are nevoie de tradiții și de cultură, dar și de solidaritate și de o administrare responsabilă a resurselor publice. Nu trebuie să alegem între sărbătoare și demnitate, ci să refuzăm situațiile în care prima este folosită pentru a ascunde lipsa celei de-a doua.
Iar dacă vrem cu adevărat să reconstruim încrederea dintre români, primul pas este să ne privim din nou ca cetățeni cu interese comune, nu ca adversari împărțiți de sloganuri și spectacol. Numai atunci vom putea spune că am înlocuit circul cu dialogul și indiferența cu responsabilitatea.
