Ne-am obișnuit să fim „grădina Maicii Domnului”, dar în ultimul timp este tot mai evident că am transformat-o într-o sală de așteptare de gară provincială, unde fiecare își păzește plasa de rafie, sperând că hoțul va pune ochii pe geanta vecinului. Suntem campionii mondiali ai ridicatului din umeri. Un sport național practicat cu o grație bolnavă, în timp ce instituțiile statului ne demolează demnitatea cărămidă cu cărămidă.
Istoria ne-a lăsat moștenire un vers care ar fi trebuit să fie un avertisment. În poezia „Daniil Sihastru”, de Dimitrie Bolintineanu, citim:
„Capul ce se pleacă paloșul nu-l taie,
Dar cu umilință lanțu-l înconvoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?”
Aceste versuri reprezintă una dintre cele mai puternice lecții de demnitate din literatura română, demontând mitul supraviețuirii prin lașitate.
Ce am făcut noi? L-am scos din context, l-am dezbrăcat de sens și, mândrii de isprava noastră, l-am transformat în strategie de supraviețuire. Am ales lanțul. Este comod, nu-i așa? E rece, dar e familiar. Am ignorat că supraviețuirea fără demnitate este, de fapt, o formă de sclavie. Ne-am uitat la televizor cum voturile se evaporă în procese verbale măsluite și am zis: „asta e, oricum toți sunt la fel”. Am privit cum polițiștii și militarii sunt scuipați simbolic de politicieni care nu știu nici măcar să execute un salut onorific, dar le decid viitorul, pensiile și onoarea. Și am tăcut. Ba mai mult, ne-am bucurat meschin: „bine că nu sunt eu”.
Suntem un popor de categorii învrăjbite una împotriva alteia de o clasă politică străină de tradițiile românești. Pensionarii privesc cu ură spre tinerii care „nu muncesc”, tinerii văd în bătrâni doar un balast, privații sar la gâtul bugetarilor, bugetarii ignoră problemele privaților. Și tot așa. Exemplele pot continua la nesfârșit. Iar între timp, această clasă politică elitistă, care a trucat alegerile pentru a ajunge la putere, ne dă cu tifla. Ultima dovadă de apatie criminală? Minerii. Oameni care coboară în măruntaiele pământului pentru ca noi să avem becul aprins, sunt astăzi lăsați de izbeliște, fără ajutor, fără viitor, umiliți de o guvernare inumană. Iar noi? Noi dăm „scroll” mai departe.
Unde e unitatea aia cu care ne lăudăm la paradele de 1 Decembrie? Unde este solidaritatea reală, nu cea mimată pe rețelele sociale? Unitatea nu se poartă la butonieră o dată pe an, la Alba Iulia. Ea se dovedește în stradă, umăr la umăr, atunci când dreptatea este călcată în picioare! Unitatea nu stă în steaguri fluturate de formă, ci în solidaritatea de a acționa când fratele tău e călcat în picioare. Astăzi sunt minerii. Mâine vor fi profesorii. Poimâine vei fi tu, cel care crezi că „specificul carierei” tale te protejează.
Ar trebui ca în fața fiecărei prefecturi din țară să fie un zid de oameni. Nu cu bâte, nu cu pietre, ci cu acea vehemență a omului care știe că, dacă tace acum, își semnează propria sentință la sclavie modernă. Dacă nu suntem capabili să ne apărăm frații când sunt la pământ, nu avem dreptul să ne plângem când biciul ne va atinge și pe noi!
Siguranța obținută prin umilință este o iluzie, deoarece un popor care acceptă lanțul pentru a scăpa de sabie încetează să mai trăiască cu adevărat, devenind doar o umbră a propriei demnități. Resemnarea noastră este oxigenul lor. Fiecare tăcere a noastră e o semnătură pe un nou abuz. E timpul să decidem: rămânem capul plecat care acceptă lanțul sau redevenim un popor care știe să zâmbească doar atunci când e liber?
