Există o formă aparte de tupeu politic: aceea în care pierzi o bătălie juridică, dar ieși imediat în public și explici că, de fapt, tu ai avut dreptate, iar ceilalți trebuie să-ți demonstreze de ce n-au înțeles.
Exact asta face Nicușor Dan după decizia Curții Constituționale privind Legea integrității.
CCR i-a respins sesizarea. Nu vorbim despre o instituție oarecare, ci despre instanța constituțională ale cărei decizii sunt obligatorii. Președintele însă nu pare impresionat. „Argumentele din sesizarea mea erau foarte solide”, spune el, după care anunță că așteaptă motivarea pentru a vedea „punctul de vedere contrar”.
Aici apare problema.
Nu faptul că președintele poate considera că CCR a greșit. Evident că poate. Nu trebuie să fim de acord cu fiecare decizie a Curții și nici cu fiecare judecător constituțional. Problema este tonul de superioritate intelectuală cu care șeful statului pare să transmită că verdictul nefavorabil nu este, în fond, un verdict, ci doar o neînțelegere temporară a unor judecători care încă n-au citit argumentele lui suficient de atent.
Adică: eu am argumentele solide, voi aveți decizia. Să vedem motivarea.
Este o poziție care poate suna rezonabil într-o discuție de cafenea. Din partea președintelui României, însă, devine mult mai problematică.
Pentru că într-un stat de drept nu funcționează principiul „am dreptate până când cineva mă convinge că n-am dreptate”. Funcționează principiul instituțional: formulezi o obiecție, Curtea o analizează, Curtea decide, iar decizia trebuie respectată. Poți critica argumentele Curții după publicarea motivării. Poți spune că judecătorii au interpretat greșit Constituția. Poți susține chiar că decizia este profund eronată.
Dar există o diferență între a critica o decizie și a te comporta ca și cum verdictul advers este doar o etapă administrativă înainte ca lumea să descopere că tu ai avut dreptate.
Și mai există ceva care face această situație și mai delicată.
Decizia CCR are consecințe politice directe asupra lui Dominic Fritz, care riscă să-și piardă mandatul în baza noii reglementări. Premierul interimar Ilie Bolojan a formulat, de altfel, problema într-un mod mult mai sănătos instituțional: astăzi poate fi vorba despre Fritz, mâine despre altcineva; important este ca principiile să fie mai importante decât persoana căreia i se aplică.
Asta ar trebui să fie și regula președintelui.
Nu „îmi place Fritz, deci legea e bună” sau „nu-mi place Fritz, deci legea e rea”. Nu „CCR mi-a dat dreptate” sau „CCR nu mi-a dat dreptate”. Ci: ce spune Constituția și ce principii juridice trebuie să apere statul român?
Iar dacă Nicușor Dan consideră că CCR a greșit, să spună limpede acest lucru după motivare, cu argumente juridice, nu cu aerul celui care așteaptă ca judecătorii să-și explice eroarea.
Pentru că aici se vede diferența dintre un președinte care apără o instituție și un politician care își apără propria poziție.
Și există o ironie greu de ignorat.
Nicușor Dan a apelat la CCR tocmai pentru că există un mecanism constituțional prin care președintele poate contesta o lege. A folosit mecanismul. Curtea a analizat sesizarea. Acum rezultatul nu-i convine.
Foarte bine. Critică-l.
Dar nu transforma Curtea într-un profesor care trebuie să-ți corecteze lucrarea până când îți convine nota.
Mai ales că în aceeași postare președintele amintește că și în trecut și-a menținut opiniile după ce CCR i-a respins alte sesizări.
Asta nu mai sună a simplă reacție de moment. Sună a filozofie instituțională: CCR poate decide ce vrea, eu îmi păstrez verdictul meu asupra verdictului ei.
Sigur, președintele are dreptul la opinie. Dar și cetățenii au dreptul să-i spună că există o limită între fermitate și aroganță.
Iar când ești președintele României, acea limită ar trebui să fie mult mai clară.
Pentru că România nu are nevoie de un șef al statului care să câștige fiecare dispută în declarații publice.
Are nevoie de unul care să știe când a pierdut o bătălie instituțională, să respecte instituția care a decis și, dacă este convins că acea instituție a greșit, să construiască argumentul pentru următoarea bătălie.
Altfel, „argumentele mele erau foarte solide” riscă să devină doar varianta prezidențială a clasicei replici:
„Eu tot am dreptate. Aștept să-mi explice ceilalți de ce.”
Iar asta nu mai este fermitate.
Este tupeu.
