În timp ce românilor li se vorbește despre austeritate, deficit bugetar și sacrificii, Guvernul interimar condus de Ilie Bolojan a girat unul dintre cele mai mari transferuri de bani publici către industria militară străină din istoria României moderne.
Valoarea contractului este uluitoare: 5,7 miliarde de euro.
Nu 5,7 milioane. Nu 570 de milioane.
5,7 miliarde de euro.
O sumă care depășește bugetele anuale ale unor ministere întregi. O sumă cu care s-ar fi putut moderniza complet infrastructura industriei românești de apărare, revitaliza uzinele aflate în declin și crea zeci de mii de locuri de muncă permanente în economia națională.
În schimb, Guvernul prezintă drept succes faptul că gigantul german Rheinmetall a obținut ceea ce chiar compania numește „cel mai mare pachet de contracte internaționale din istoria recentă” a sa.
Această formulare spune totul.
Nu este cel mai mare contract din istoria industriei românești de apărare.
Nu este cea mai mare investiție într-o companie românească.
Nu este cea mai mare comandă pentru uzinele de la Cugir, Moreni, Sadu, Plopeni sau Mizil.
Este cel mai mare succes comercial al unei companii germane.
Iar factura este plătită de România.
Pentru acești 5,7 miliarde de euro, România va cumpăra:
- 298 de vehicule de luptă Lynx;
- sisteme antiaeriene Skyranger și Skynex;
- muniție de 35 mm;
- transportoare blindate;
- două nave de patrulare offshore;
- două nave de sprijin pentru scafandri;
- drone și alte echipamente asociate.
Lista este impresionantă. La fel și prețul.
Însă întrebarea pe care Guvernul evită să o pună este cât din această valoare va rămâne cu adevărat în economia românească și cât va alimenta profiturile unor grupuri industriale din afara țării.
Oficialii vorbesc despre „localizarea producției”. Sună bine. Dar localizarea nu înseamnă proprietate românească. Nu înseamnă tehnologie românească. Nu înseamnă brevete românești. Nu înseamnă decizie strategică românească.
Înseamnă, în multe cazuri, că România oferă spațiu, forță de muncă și facilități pentru produse concepute, controlate și monetizate în altă parte.
În timp ce miliardele curg spre corporații străine, proiectul care putea reprezenta renașterea autentică a industriei românești de armament – producția armamentului individual și a muniției în fabricile de la Cugir și Sadu – este împins în proceduri, clarificări și amânări.
Exact acolo unde România putea produce aproape integral.
Exact acolo unde banii ar fi rămas în țară.
Exact acolo unde s-ar fi consolidat o capacitate industrială aflată sub control național.
Guvernul susține că peste 50% din producție va avea loc în România. Chiar dacă această cifră se va confirma, ea nu schimbă esența problemei: cine deține tehnologia, cine încasează marja principală de profit și cine controlează viitorul acestor programe?
Nu România.
În loc să folosească cele 16,68 miliarde de euro puse la dispoziție prin programul SAFE pentru a crea o adevărată strategie industrială națională, executivul pare să fi ales calea cea mai comodă: cumpărăm din afară și sperăm că vom primi câteva linii de asamblare și câteva promisiuni de transfer tehnologic.
Este o diferență enormă între a fi producător și a fi client.
Producătorul dezvoltă, exportă și câștigă.
Clientul plătește.
Astăzi, Germania sărbătorește cel mai mare contract internațional din istoria recentă a Rheinmetall.
România sărbătorește faptul că a cheltuit 5,7 miliarde de euro.
Iar aceasta spune totul despre raportul real dintre câștigător și plătitor.
