România traversează una dintre cele mai sensibile și tensionate perioade din sectorul energetic, iar ceea ce se întâmplă astăzi la Complexul Energetic Oltenia nu este doar o simplă restructurare. Este o criză socială în toată regula.
Peste 1.500 de oameni rămân fără loc de muncă, iar alte câteva sute își încheie contractele în aceeași zi. În spatele acestor cifre seci se află familii, comunități și un întreg ecosistem economic care riscă să se prăbușească. Pentru județele dependente de minerit, aceste concedieri nu sunt doar statistici — sunt lovituri directe în stabilitatea socială.
Mesajul transmis de premierul Ilie Bolojan este unul rece și lipsit de speranță: nu există soluții, iar România nu poate renegocia angajamentele asumate în fața Comisia Europeană. Într-un context în care securitatea energetică devine o temă strategică la nivel european, această poziție ridică întrebări serioase: cât de pregătită este România să-și sacrifice propriile capacități și oameni în numele tranziției verzi?
Mai grav este sentimentul de abandon resimțit de oameni. Minerii au cerut dialog, au cerut o întâlnire cu președintele Nicușor Dan, însă răspunsul a întârziat să apară. Tăcerea instituțiilor devine, în astfel de momente, mai dureroasă decât orice decizie politică.
În timp ce protestele continuă, iar vocile celor afectați devin tot mai puternice, statul pare blocat între obligațiile externe și incapacitatea de a gestiona impactul intern. Tranziția energetică este necesară, dar modul în care este implementată face diferența între progres și dezastru social.
România nu își permite să ignore acești oameni. Nu își permite să transforme o strategie energetică într-o dramă națională. Pentru că, dincolo de cifre și politici, energia unei țări stă, înainte de toate, în oamenii ei.
