Dacă până mai ieri ne împiedicam de concepte precum meritocrație sau criterii legale de numire în funcție, Guvernul Bolojan a venit să ne elibereze de aceste lanțuri birocratice. Într-o demonstrație de forță care ar face orice monarh autoritar să ofteze de invidie, premierul a decis că regulile sunt pentru cei care n-au viziune, iar experiența și competența în specialitate sunt doar amănunte care stau în calea marilor realizări. Pe scurt, dacă legea te încurcă să pui omul dorit la butonul de alarmă al Guvernului, nu schimbi omul, ci razi legea.
Până la marea „eliberare” din august 2025, postul de șef al Corpului de Control nu era chiar la îndemâna oricărui trecător care nu era specialist, dar dorea să arunce o privire. Astfel, anterior modificărilor operate de Bolojan, regulile stabilite și apoi suspendate prin OUG 42/2025 impuneau bariere clare: candidatul trebuia să aibă o experiență profesională de cel puțin 5 ani în coordonarea unor structuri de control sau audit, să nu aibă mențiuni în cazierul judiciar și să aibă experiență în domeniul managementului public de minimum 9 ani. Așadar, să demonstreze o vechime serioasă în specialitatea domeniului și să bifeze criterii de expertiză care să garanteze că dacă merge în control chiar înțelege ce citește. Aceste filtre acționau ca o centură de siguranță împotriva numirilor strict politice, cerând o coloană vertebrală profesională dublată de ani de experiență juridică sau administrativă specifică.
Dar se pare că „asta-i pohta ce-am pohtit!” a devenit noul slogan de marketing guvernamental. Analizând la rece, eliminarea acestor criterii nu este despre eficientizare, ci despre controlul chirurgical al nominalizării. Atunci când singura condiție pentru a conduce brațul înarmat al premierului este să fi “ uns ” secretar de stat, plaja de selecție se întinde de la experți veritabili până la prieteni de încredere care știu să execute un ordin fără să pună întrebări despre proceduri. Iar asta îi dă premierului posibilitatea să nu aleagă un arbitru, ci un pretorian. Prin urmare, se creează cadrul legal în care nevoia de control absolut se deghizează în pragmatism administrativ, transformând Corpul de Control dintr-o instituție de audit într-un instrument de putere personală, subordonat exclusiv voinței celui care ține frâiele.
Această pasiune a liderilor PNL pentru structurile de casă, care răspund la un singur stăpân, a fost ridicată la rang de artă de Cătălin Predoiu în cazul DGPI , celebrul „doi și-un sfert”. Schema este pe cât de simplă, pe atât de toxică pentru democrație: în timp ce serviciile mari de informații, precum SRI sau SIE, sunt obligate, cel puțin teoretic, să dea socoteală în fața comisiilor parlamentare de control, DGPI a fost extrasă din orice circuit de supraveghere externă. Astfel, unitatea de informații a MAI a devenit un serviciu secret care se subordonează exclusiv și direct Ministrului de Interne.
Bolojan nu face acum decât să aplice metoda lui Predoiu la nivelul aparatului de lucru al Guvernului. Prin eliminarea criteriilor tehnice de numire, Corpul de Control al Prim-ministrului încetează să mai fie o instituție de audit administrativ și devine o unitate specială de intervenție. Dacă la DGPI miza era informația pură subordonată ministrului, la Corpul de Control miza poate fi execuția adversarilor sau protejarea aliaților, totul sub semnătura unui singur om.
Ambele modele evită cu grijă deranjul controlului parlamentar sau al filtrelor de competență, preferând linia scurtă de comandă: de la cel care numește, la cel care execută, fără martori incomozi.
Concluzia este una singură și destul de amară: controlul se pare că nu mai este despre legalitate, ci despre loialitate. Sub pretextul eficienței de tip „buldozer”, se instalează un regim al voinței discreționare, unde singura calificare necesară pare să fie subordonarea oarbă. În acest peisaj, instituțiile statului nu mai sunt mecanisme de echilibru, ci simple prelungiri ale brațului premierului, gata să acționeze oricând pe principiul absolutist: „eu sunt statul și legea e ce spun eu”.
