Există momente în politică în care ipocrizia devine imposibil de ascuns. Iar unul dintre ele este chiar acum. Tot mai multe voci dintre cei care l-au împins pe Nicușor Dan spre Cotroceni încep să admită ceea ce mulți spuneau încă din campanie: că produsul politic pe care l-au vândut românilor era departe de imaginea aproape mesianică pe care i-au construit-o. Diferența este că atunci au tăcut. Sau, mai grav, au mințit. Astăzi critică omul pe care ieri îl prezentau drept salvator. Dar niciunul nu pare dispus să-și asume responsabilitatea pentru înșelarea propriului electorat.
Cristian Ghinea nu este un adversar politic al lui Nicușor Dan. Nu este un comentator neutru și nici un analist din afara sistemului. Este unul dintre membrii USR, un partid care a participat direct la operațiunea politică prin care Elena Lasconi a fost abandonată, iar Nicușor Dan a fost împachetat și livrat electoratului drept „singura soluție proeuropeană”.
Astăzi, același Ghinea spune că Nicușor Dan este un „personaj disfuncțional”, „greșit pentru România”, că s-a folosit „cinic” de Elena Lasconi și că urmărea doar să fie „moțul„. Mai mult, afirmă că îl cunoaște de ani de zile și că știa foarte bine cine este.
Apare atunci întrebarea pe care milioane de români au dreptul să o pună.
Dacă știa toate acestea, de ce a acceptat ca România să fie convinsă că Nicușor Dan reprezintă soluția? De ce conducerea USR a ales să-și sacrifice propriul candidat pentru un independent despre care, iată, unul dintre liderii partidului spune acum că era nepotrivit pentru cea mai importantă funcție din stat?
Unde era sinceritatea atunci?
Unde era responsabilitatea?
Unde era curajul de a spune adevărul înainte de vot și nu după instalarea la Cotroceni?
USR a cerut românilor un vot bazat pe încredere. Le-a spus că Nicușor Dan este singura variantă capabilă să salveze România. S-au invocat sondaje, s-a creat sentimentul inevitabilității, s-a transmis obsesiv mesajul că orice altă opțiune înseamnă dezastru.
Astăzi aflăm chiar de la unul dintre arhitecții acelei strategii că omul promovat cu atâta înverșunare este, în realitate, un politician pe care îl considera nepotrivit și disfuncțional.
Este imposibil să nu observi contradicția.
Ori Ghinea spune acum adevărul și atunci în campanie alegătorii au fost manipulați.
Ori minte acum, din motive politice.
Ambele variante sunt devastatoare pentru credibilitatea celor care au cerut votul românilor.
La fel de greu de înțeles rămâne și trădarea Elenei Lasconi. Liderii USR au abandonat propriul candidat înainte ca alegătorii să se pronunțe. Au preferat calculele de partid și strategia momentului în locul loialității față de omul pe care îl validaseră anterior. Astăzi, când unul dintre principalii promotori ai acelei decizii vorbește despre cinismul lui Nicușor Dan, imaginea devine și mai apăsătoare.
Cine a fost, de fapt, cinic?
Cel care a profitat de context?
Sau cei care știau cum este, dar au ales să-l prezinte drept răspunsul la toate problemele României?
Politica presupune greșeli. Dar demnitatea începe în momentul în care le recunoști.
Nimeni dintre cei care au împins USR spre această ruptură nu și-a asumat costurile morale ale deciziei. Nimeni nu și-a cerut scuze alegătorilor. Nimeni nu a spus simplu: „Am greșit. Am judecat prost.”
În schimb, asistăm la un spectacol familiar. După ce au construit imaginea unui lider providențial, încep să se delimiteze de propriul proiect politic, ca și cum nu ar fi avut nicio responsabilitate pentru ascensiunea lui.
Este o formă convenabilă de amnezie politică.
Dar memoria alegătorilor nu ar trebui să fie la fel de scurtă.
Poate că … demisia?
Dacă Nicușor Dan este astăzi, așa cum spune Cristian Ghinea, un „personaj greșit pentru România”, atunci întrebarea nu este doar cine este Nicușor Dan. Întrebarea este cine sunt cei care, cunoscându-l, au cerut românilor să-l voteze. Iar dacă acum descoperă, brusc, defectele celui pe care îl prezentau drept salvator, poate că primul gest de onoare politică nu ar trebui să fie încă un podcast, ci o asumare publică a propriei responsabilități. Pentru că România nu are nevoie doar de lideri competenți, ci și de oameni politici capabili să răspundă pentru propriile decizii.
