România pare, uneori, o țară care a obosit să mai spere.
O țară în care facturile apasă, energia devine o problemă, prețurile cresc, iar oamenii obișnuiți sunt puși, lună de lună, să plătească nota pentru greșelile celor care conduc.
O țară în care politicienii vorbesc despre reforme, în timp ce oamenii se întreabă dacă mai pot avea încredere în instituțiile statului.
O țară în care apar, tot mai des, imagini și situații care ne fac să ridicăm sprânceana: drone ajunse la malul mării, instituții care par depășite de realitate, lideri politici înconjurați de protocoale și structuri de protecție, în timp ce cetățeanul rămâne singur în fața propriilor probleme.
Și poate cel mai grav lucru nu este nici măcar haosul.
Este sentimentul că nimeni nu mai răspunde pentru el.
Că atunci când omul simplu greșește, statul are lege, procedură și sancțiune.
Dar când statul greșește, ni se vorbește despre „context”, „proceduri”, „situații complexe” și „nuanțe”.
România nu mai are nevoie de discursuri sofisticate. Are nevoie de adevăr.
Dacă există suspiciuni că oameni aflați la putere încearcă să-și rezolve problemele în justiție prin influență sau intervenții, acestea trebuie investigate și lămurite public, nu îngropate în zgomot politic.
Dacă instituțiile statului își fac treaba, să demonstreze asta.
Dacă nu și-o fac, să răspundă.
Pentru că instituțiile nu sunt mai presus de popor. Ele există pentru popor.
Iar când instituțiile de forță ajung să fie percepute de cetățean nu ca un scut, ci ca o armură ridicată împotriva lui, ceva fundamental s-a rupt.
Poate că aici este adevărata criză a României.
Nu doar în energie.
Nu doar în economie.
Nu doar în politică.
Ci în încredere.
Am ajuns să privim statul cu suspiciune și să privim viitorul cu teamă.
Iar România nu poate construi nimic durabil din frică.
Turismul? Ar putea fi una dintre marile noastre șanse. Avem mare, munți, Delta Dunării, sate, istorie, gastronomie și oameni extraordinari.
Dar și aici am ajuns să ne întrebăm cât mai putem salva din ceea ce avem.
Pentru că o țară care își pierde încrederea în ea însăși începe să-și piardă și viitorul.
Și atunci întrebarea nu mai este doar:
„Ce se întâmplă cu România?”
Întrebarea adevărată este:
„Cât mai acceptăm să ni se întâmple?”
Nu trebuie să ne fie rușine că iubim România.
Trebuie să ne fie rușine doar dacă ajungem să credem că nu mai poate fi schimbată.
România nu este politicienii ei.
Nu este guvernul de azi.
Nu este președintele de azi.
Nu este nicio instituție de forță.
România suntem noi.
Iar dacă țara pare că se duce într-o direcție greșită, poate că a venit momentul să nu mai întrebăm doar „cine este vinovat?”.
Poate că trebuie să întrebăm:
Cine mai are curajul să repare?
Doamne, ce e cu țara asta?
Poate că încă nu este prea târziu.
Dar timpul nu mai are răbdare cu noi.
