România își construiește de ani de zile imaginea unei țări aflate în plină revoluție energetică. Avem parcuri fotovoltaice, turbine eoliene, sute de mii de prosumatori, proiecte de miliarde de euro și fonduri europene prezentate drept soluția pentru independența energetică. Pe hârtie, cifrele arată spectaculos. În realitate, sistemul energetic trebuie să răspundă la o întrebare mult mai simplă și mult mai incomodă: câtă energie poate produce România exact în momentul în care are cea mai mare nevoie de ea?
Pentru că un megawatt instalat nu înseamnă automat un megawatt disponibil. Un parc fotovoltaic produce când există soare. O turbină eoliană produce când există vânt. Consumatorul însă nu își aprinde becul doar când condițiile meteo sunt favorabile. Sistemul național trebuie să funcționeze permanent, iar energia trebuie să fie disponibilă și atunci când producția regenerabilă scade.
Aici începe adevărata problemă a României.
La începutul lui 2026, țara avea peste 302.000 de prosumatori și aproximativ 3.533 MW instalați în prosumare. Cifra este impresionantă. Dar numai aproximativ 72.000 dintre acești prosumatori aveau instalații de stocare. Cu alte cuvinte, am construit rapid capacitate de producție solară, dar problema mutării energiei din orele cu producție mare către orele cu producție mică este încă în plină dezvoltare.
Nu panourile sunt vinovate.
Întrebarea este dacă România a construit în același timp și infrastructura necesară pentru a le integra.
Pentru a înțelege cum s-a ajuns aici trebuie să ne întoarcem aproape trei decenii, la reorganizarea RENEL din 1998 și la restructurările succesive ale sistemului energetic de la începutul anilor 2000. Fragmentarea sectorului a făcut parte din transformarea economiei românești, însă astăzi trebuie să avem curajul să verificăm dacă, în timp, separarea responsabilităților și a companiilor a redus capacitatea statului de a face planificare energetică pe termen lung.
Pentru că energia nu poate fi administrată doar pe cicluri electorale.
O centrală durează zeci de ani. O rețea se construiește în ani. Un proiect hidroenergetic strategic poate necesita un deceniu sau mai mult. O centrală pe gaze nu apare peste noapte pentru că un ministru anunță la televizor că România are nevoie de ea.
În 2008, România a accelerat puternic dezvoltarea energiei regenerabile prin schema certificatelor verzi. Au venit investiții, au apărut parcuri eoliene și fotovoltaice, iar capacitatea regenerabilă a crescut rapid. Dar astăzi trebuie să punem pe masă o întrebare pe care politica românească a evitat-o prea mult timp: cât a costat această dezvoltare, cine a beneficiat de schemele de sprijin și cât de repede au fost dezvoltate rețelele, capacitățile de echilibrare și stocarea necesare pentru integrarea noilor producători?
Aici începe traseul banilor.
Nu este suficient să știm câți megawați au fost instalați. Trebuie să știm cât au costat schemele de sprijin, cine a primit banii, ce contracte au fost semnate, ce infrastructură a fost construită și ce costuri au rămas în sarcina consumatorului.
În paralel, România a început să își retragă treptat capacitățile pe cărbune. Decarbonizarea nu este o conspirație și nici nu poate fi pusă în sarcina unui singur guvern. Este o politică europeană și un angajament asumat de România.
Dar tranziția energetică are o regulă elementară: nu poți scoate capacitate sigură din sistem fără să știi cu ce o înlocuiești.
În 2022, OUG 108 a stabilit cadrul pentru decarbonizarea sectorului energetic și pentru retragerea etapizată a unor capacități pe cărbune. Calendarul a fost ulterior modificat, iar în 2026 legislația prevedea retragerea unor capacități suplimentare, inclusiv 710 MW până la 31 august.
Aici trebuie făcută contabilitatea adevărată: câți MW au fost retrași, câți MW noi trebuiau să intre în funcțiune și câți dintre aceștia au devenit efectiv disponibili.
Pentru că energia promisă peste trei ani nu poate acoperi consumul de astăzi.
Iar aici ajungem la unul dintre cele mai importante exemple: centrala de la Iernut.
430 MW.
O centrală pe gaze care trebuia să reprezinte una dintre piesele importante ale modernizării sistemului energetic și să ofere flexibilitatea de care România are nevoie într-un sistem cu tot mai multă producție variabilă.
Proiectul a început în 2016.
Au urmat întârzieri, probleme contractuale și modificări ale calendarului.
Ani mai târziu, România încă așteaptă ca acei megawați să devină producție efectivă.
Aici nu mai este suficientă o declarație politică. Trebuie deschise documentele: contractul inițial, constructorii, valoarea contractului, termenele, actele adiționale, eventualele litigii, costurile suplimentare și termenul real de finalizare.
Și trebuie pusă întrebarea pe care nimeni nu o poate ocoli:
Cât a costat România fiecare an de întârziere?
Nu doar în bani.
Ci în energie neprodusă, în necesarul de import, în presiunea asupra sistemului și în capacitatea pierdută de a echilibra producția regenerabilă.
La fel de important este cazul Tarnița-Lăpuștești.
De ani de zile, România vorbește despre o mare capacitate hidroenergetică de acumulare prin pompaj care ar putea ajuta la echilibrarea unui sistem cu producție variabilă. S-au făcut studii, s-au schimbat guverne, s-au relansat discuții și s-au făcut promisiuni.
Dar proiectul nu a devenit infrastructură operațională.
De aici apare o întrebare simplă și dureroasă:
Cât am cheltuit ca să spunem că avem nevoie de Tarnița și de ce nu am reușit să o construim?
Aceeași logică trebuie aplicată tuturor proiectelor energetice strategice.
Cât s-a promis?
Cât s-a contractat?
Cât s-a plătit?
Cât s-a construit?
Cât produce?
Și, mai ales, cine răspunde pentru diferență?
Aici trebuie să înceapă adevărata anchetă privind fondurile europene.
PNRR, Fondul pentru Modernizare, fondurile structurale și bugetele naționale au adus în energie sume uriașe. Dar banii alocați nu sunt același lucru cu infrastructura finalizată.
Un contract semnat nu înseamnă un MW produs.
Un grant aprobat nu înseamnă o centrală funcțională.
Un proiect anunțat nu înseamnă securitate energetică.
De aceea, pentru fiecare investiție importantă trebuie urmărit traseul complet al banilor: cine a primit finanțarea, prin ce procedură, cât a primit, cine a executat lucrările, când trebuia terminat proiectul, când a fost terminat, câte acte adiționale au fost semnate și cât a costat în final.
Acolo vom putea identifica eventualele situații de risipă, întârzieri sau contracte controversate.
Nu în acuzații aruncate la televizor.
În documente.
În aceeași perioadă, puterea termo instalată a României a continuat să scadă. Datele Transelectrica indică o reducere de la aproximativ 5.476 MW la începutul lui 2025 la 4.897 MW la începutul lui 2026.
În același timp, puterea totală instalată în sistem a crescut.
Și tocmai această contradicție trebuie explicată.
Avem mai mulți megawați instalați, dar mai puțini megawați termo disponibili. Avem mai mult solar, dar producția solară dispare după apus. Avem mai mulți prosumatori, dar stocarea încă nu acoperă întregul fenomen. Avem proiecte de baterii, dar trebuie să vedem câte sunt efectiv operaționale. Avem proiecte de centrale pe gaze, dar unele au întârzieri de ani.
Acesta este paradoxul tranziției energetice românești.
Capacitatea crește. Flexibilitatea trebuie să țină pasul.
Iar dacă nu ține pasul, consumatorul plătește.
Plătește pentru dezvoltarea noilor capacități.
Plătește pentru rețele.
Plătește pentru stocare.
Plătește pentru echilibrarea sistemului.
Și poate plăti suplimentar atunci când producția internă nu este suficientă și trebuie apelat la importuri.
De aceea nu este suficient să spunem că România este „campioană” la panouri sau că avem mii de megawați noi în proiect.
Trebuie să vedem energia disponibilă în momentul critic.
Testul real nu este la prânz, când producția solară este maximă.
Testul real este seara.
Când soarele apune.
Când producția fotovoltaică scade.
Când consumul poate crește.
Când hidro trebuie să răspundă.
Când bateriile trebuie să livreze.
Când centralele pe gaze trebuie să poată crește producția.
Când rețeaua trebuie să transporte energia.
Și când importurile pot deveni necesare.
Acolo se vede adevărata rezistență a sistemului.
De aceea, nici responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv pe umerii unui singur guvern.
Problemele energetice ale României au fost acumulate în decenii.
Dar niciun guvern aflat astăzi la putere nu poate cere un cec în alb.
Guvernul Bolojan trebuie evaluat prin ceea ce livrează efectiv: câți MW noi au intrat în funcțiune, câtă stocare există, ce proiecte au fost accelerate, ce proiecte au întârziat, ce capacități au fost retrase, ce rețele au fost modernizate și câți bani europeni au fost transformați în infrastructură reală.
Aici se termină politica și începe contabilitatea.
Iar contabilitatea energetică trebuie să fie nemiloasă.
Un MW promis nu valorează cât un MW produs.
Un contract semnat nu valorează cât o centrală terminată.
Un miliard alocat nu valorează cât infrastructura care funcționează.
România nu are o problemă pentru că a investit în energie regenerabilă.
România are o problemă dacă a investit în producție fără să construiască suficient de repede și restul sistemului care trebuie să o susțină.
Nu soarele este vinovat.
Nu vântul este vinovat.
Nu prosumatorul este vinovat.
Problema este dacă am făcut tranziția energetică fără să construim, în paralel, rețelele, stocarea și capacitățile flexibile care să o facă sigură.
Iar dacă vrem să aflăm adevărul, trebuie să urmărim banii și deciziile până la capăt.
Cine a semnat?
Cine a primit banii?
Cine trebuia să construiască?
Când trebuia să fie gata?
De ce a întârziat?
Cât a costat întârzierea?
Și, mai presus de toate:
CÂȚI MEGAWAȚI ARE ROMÂNIA CU ADEVĂRAT LA ORA CRITICĂ — NU PE HÂRTIE, CI ÎN PRIZĂ?
