Declarația lui Ilie Bolojan, potrivit căreia, în eventualitatea retragerii miniștrilor Partidului Social Democrat din guvern aceștia pot fi înlocuiți de miniștrii existenți, „pentru ca românii să nu aibă de suferit”, ridică o întrebare incomodă, dar perfect legitimă: dacă statul poate funcționa fără probleme cu mai puțini miniștri într-o situație de criză politică fără precedent, de ce nu ar putea funcționa așa și în mod normal?
Această afirmație scoate la lumină o realitate pe care clasa politică o evită de ani de zile. Și anume că structura guvernamentală din România este supradimensionată, fragmentată și, adesea, construită mai degrabă pe criterii politice decât pe nevoi administrative reale. Ideea avansată de Bolojan, cum că „românii nu vor fi afectați”, chiar și cu mai puțini miniștri, sugerează că o parte din aceste funcții sunt, în cel mai bun caz, redundante.
Vedem astfel cum, în mod paradoxal și total convenabil, eficiența devine posibilă doar în situații excepționale. În rest, sistemul revine la forma sa extinsă, cu ministere separate, secretari de stat numeroși și o birocrație care se autoalimentează. Asta nu ține de nevoia statului, ci de nevoia partidelor de a împărți funcții, influență și resurse.
Dacă acceptăm premisa lui Bolojan, atunci discuția despre comasarea ministerelor nu mai este doar oportună, ci inevitabilă. Și există numeroase exemple de reorganizări logice care ar putea reduce costurile și ar crește coerența decizională. De exemplu, Ministerul Economiei, Digitalizării, Antreprenoriatului și Turismului ar putea fi unit cu Ministerul Energiei, rezultând un Minister al Economiei și Energiei, având în vedere legătura directă dintre politicile industriale și costurile energetice. În mod similar, Ministerul Transporturilor și Infrastructurii s-ar putea comasa cu Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației într-un Minister al Infrastructurii și Dezvoltării, deoarece ambele gestionează proiecte majore de investiții publice și infrastructură locală. Un alt exemplu realist este unirea Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor cu Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale, într-un Minister al Agriculturii și Mediului, ținând cont de interdependența dintre utilizarea terenurilor, resursele de apă și protecția mediului. Totodată, o opțiune ar fi comasarea Ministerului Finanțelor Publice cu Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, pentru a crea un Minister al Finanțelor și Investițiilor, ceea ce ar putea duce la o coordonare mai eficientă a fondurilor publice și europene. Nu în ultimul rând, Ministerul Culturii ar putea prelua componenta de turism din Ministerul Economiei, rezultând un Minister al Culturii și Turismului, având în vedere rolul patrimoniului cultural în dezvoltarea turismului.
Aceste comasări nu sunt idei radicale. Ele există deja în diverse forme în alte state europene, unde eficiența administrativă este o prioritate reală, nu doar un slogan de criză.
Adevărata problemă nu este dacă se poate guverna cu mai puțini miniștri, pentru că iată că se poate. Problema este lipsa de voință politică de a face acest lucru în mod permanent. Reducerea numărului de ministere înseamnă reducerea numărului de funcții, iar asta lovește direct în mecanismul prin care partidele își mențin influența.
Declarația lui Bolojan, probabil făcută într-un context tensionat, în care toate se năruie în jurul său, deschide fără să vrea o discuție strategică: cât de mult din aparatul guvernamental este cu adevărat necesar și cât este doar rezultatul unui compromis politic perpetuu?
Iar dacă românii nu suferă cu mai puțini miniștri în situații excepționale, atunci cu siguranță se poate spune că, aceeași români, suferă zi de zi din cauza unui sistem prea încărcat.
