România pare condamnată să retrăiască, la fiecare ciclu electoral, aceeași dilemă care ne-a bântuit după 1989: ce facem cu companiile de stat? Disputa recentă dintre Ilie Bolojan și PSD nu este doar o neînțelegere de ordin economic, ci o ciocnire frontală între două filozofii de guvernare care refuză să găsească un teren comun. În timp ce unul vorbește despre eficiență și rigoare, ceilalți invocă protecționismul.
Dictatura fricii versus mediocritatea confortabilă
PSD a ales să joace cartea care a dat întotdeauna rezultate în fața electoratului român: frica. Este o teamă viscerală, alimentată de amintirea privatizărilor pe un leu și a activelor industriale tăiate la fier vechi. Mesajul este simplu: „vin străinii să ne ia profitul”. Această strategie este extrem de eficientă deoarece se sprijină pe un fond real de neîncredere, iar statul român a dovedit, în repetate rânduri, că poate fi un vânzător prost și un negociator naiv.
Însă, dincolo de retorica patriotică, acest discurs ascunde o capcană periculoasă: stagnarea autoimpusă. Folosind riscul eșecului ca argument suprem, orice tentativă de reformă este blocată încă de la debut. Rezultatul? Nu protejăm activele naționale, ci protejăm un sistem de mediocritate confortabilă, unde ineficiența este subvenționată din bani publici sub paravanul interesului național.
Soluția Bolojan: Bursa ca detector de minciuni
De cealaltă parte, Ilie Bolojan propune o mutare de șah economic: listarea pachetelor minoritare pe bursă. În teorie, logica este imbatabilă. Piața de capital funcționează ca un imens detector de minciuni pentru managementul unei companii. Odată listată, o companie nu mai poate ascunde pierderile în spatele unor comunicate de presă vagi. Ea trebuie să raporteze transparent, să livreze profit și să accepte audituri independente.
Totuși, trebuie să fim realiști. Listarea nu este o baghetă magică. Dacă regulile de guvernanță corporativă sunt mimate, iar supravegherea este tot una politică, bursa poate deveni doar o metodă mai sofisticată de a transfera valoare către grupuri privilegiate. Instrumentul este bun, dar contează cine apasă pe clape.
Miza reală a disputei: cine ține cheile de la „pușculiță”?
Întrebarea nu este dacă vindem sau păstrăm, ci cine va decide pe ce se duc miliardele din aceste companii. Lupta pentru depolitizarea companiilor de stat ar putea fi, în realitate, doar o luptă pentru repolitizarea lor sub alte reguli. Atât PSD, cât și tabăra lui Bolojan, înțeleg că acela care deține controlul asupra acestor entități deține, de fapt, combustibilul pentru viitoarele campanii și guvernări. Până când companiile de stat nu vor fi cu adevărat independente de orice voință politică, „pușculița” va rămâne doar un trofeu pentru care politicienii se bat, în timp ce românii plătesc costul ineficienței prin prețuri mari și servicii mediocre.
Adevărul este că niciuna dintre tabere nu are dreptate absolută fără un cadru de integritate. Listarea propusă de Bolojan poate fi salvarea companiilor de stat doar dacă statul are voința să se auto-limiteze și să nu mai intervină politic. Fără reguli de fier și evaluări corecte, avertismentele PSD despre riscuri pot deveni profeții auto-împlinite. Până când nu vom decide dacă vrem companii care să facă performanță sau companii care să facă politică, România va continua să piardă, indiferent de cine câștigă acest război.
