Românii au învățat, în ultimele decenii, să îndure aproape orice în tăcere. Au înghițit taxe mai mari, promisiuni, umilințe administrative și reforme făcute împotriva lor. Pentru alocații tăiate, pentru studenții împinși la marginea societății, pentru pensionarii transformați în cifre contabile sau pentru mamele tratate ca o povară bugetară, piețele au rămas aproape goale. Și totuși, dintr-odată, aceeași societate aparent amorțită descoperă o energie fulgerătoare atunci când apare în discuție o lege a transparenței ONG-urilor.
O coincidență perfectă. Una care nu are cum să nu ridice întrebări.
Există un tip de revoltă care vine firesc, din stomacul gol al oamenilor. Și există un alt tip de revoltă, rece, bine sincronizată, împinsă pe toate canalele de comunicare cu o precizie aproape militară. Când vezi zeci de ONG-uri, influenceri civici și vectori de opinie mobilizându-se în câteva ore, folosind aceleași formule, aceleași etichete și aceleași cuvinte mari — „dictatură”, „atac la democrație”, „derapaj autoritar” — începi inevitabil să te întrebi: cine apasă, de fapt, butonul?
Pentru că românii au demonstrat de prea multe ori că nu au exercițiul protestului spontan. Nu ies în stradă nici când sunt loviți direct în buzunar. Nu se coagulează ușor. Nu reacționează rapid. Iar tocmai de aceea această mobilizare instantanee împotriva unei legi a transparenței pare cu atât mai nefirească.
Nimeni nu este interesat de cei doi euro trimiși prin SMS de nană Floare dintr-un sat uitat de lume. Nimeni nu vânează formularul 230 completat de un profesor, de o mamă sau de un pensionar.
Acestea sunt gesturi curate, firești, românești. Problema nu stă acolo.
Miza reală este alta: cine sunt cei care finanțează masiv anumite organizații și, implicit, cine influențează agenda publică din România? Cine decide ce cauze trebuie împinse în față, ce proteste trebuie amplificate și ce teme trebuie transformate în urgențe naționale? Pentru că, inevitabil, acolo unde există bani mulți, există și interese mari.
Iar într-o democrație matură, transparența nu ar trebui să sperie pe nimeni. Dimpotrivă, ar trebui să fie regula de bază. Dacă o organizație primește finanțare externă și desfășoară activități de influență publică sau politică, cetățenii au dreptul să știe cine se află în spatele ei.
Nu pentru a interzice, nu pentru a condamna. Pentru a înțelege.
Cei care se grăbesc să eticheteze această idee drept „ influență rusească ” omit, convenabil, un detaliu esențial: Statele Unite aplică încă din 1938 celebra lege FARA — Foreign Agents Registration Act. O lege care obligă entitățile finanțate din exterior să declare acest lucru într-un registru public. Nu pentru că americanii ar fi anti-democrație. Ci pentru că au înțeles un adevăr simplu: atunci când reprezinți interesele celui care te finanțează, publicul trebuie să știe asta.
Nu este o crimă să primești bani din afara țării. Dar este o problemă să pretinzi că vorbești exclusiv în numele societății civile românești, în timp ce agenda și resursele vin din altă parte.
România are dreptul să ceară lumină acolo unde, de prea multe ori, s-a lucrat în penumbră. Are dreptul să știe cine influențează decizii publice, cine modelează discursul social și cine încearcă să transforme emoția civică într-un instrument geopolitic.
Concluzia vine aproape inevitabil: nu ideea de transparență provoacă agitație, ci teama că românii ar putea afla cine influențează, din umbră, jocurile de putere și direcția unor mesaje publice. Iar într-o țară în care nană Floare încă trimite, cu bună-credință, cei doi euro ai ei crezând că ajută o cauză dreaptă, minimul respect pe care i-l datorăm este adevărul complet.
