Există un moment în viața fiecărui sistem în care cel mai mare dușman nu mai vine din exterior. Nu mai este protestul din stradă, nu mai este presa, nu mai este opoziția și nici cetățeanul care votează împotrivă.
Cel mai mare dușman devine propria lui structură.
Când oamenii care au construit împreună puterea încep să se suspecteze, să se acuze și să se sacrifice reciproc pentru propria supraviețuire, nu mai asistăm la o simplă luptă politică. Asistăm la începutul unei implozii.
România pare să traverseze exact o astfel de etapă.
Vedem aproape zilnic acuzații între foști aliați, anchete care ating oameni considerați până ieri intangibili, declarații contradictorii și o luptă permanentă pentru control. Nu mai pare că există un proiect comun, ci doar încercarea fiecăruia de a ieși ultimul dintr-o clădire care începe să se clatine.
Istoria ne arată că marile sisteme nu au fost distruse, în primul rând, de adversarii lor. Cele mai multe au cedat din cauza propriilor contradicții, a luptei pentru influență și a incapacității de a se reforma înainte de a fi prea târziu.
În astfel de momente își pierde sensul întrebarea „cine câștigă?”. Pentru că atunci când instituțiile își pierd credibilitatea, iar încrederea publică se erodează, victoria unuia devine, de multe ori, înfrângerea tuturor.
În urmă cu ceva timp, Călin Georgescu rostea o frază care a rămas în memoria multor români:
„Așa se prăbușește un sistem. Se vor sfâșia între ei, se vor turna singuri din interior, mâncându-se unul pe celălalt.”
Indiferent de opiniile pe care fiecare le are despre persoana sa, această afirmație descrie un mecanism cunoscut în istorie: atunci când un sistem își consumă energia luptând cu propriii oameni, fisurile din interior devin mai periculoase decât orice presiune din exterior.
Poate că adevărata întrebare nu este dacă un politician sau altul a avut dreptate.
Întrebarea este dacă România a ajuns într-un punct în care puterea nu mai luptă pentru țară, ci pentru propria supraviețuire.
Pentru că atunci când fiecare încearcă să-l salveze doar pe sine, sistemul încetează să mai funcționeze ca un întreg.
Iar istoria este nemiloasă.
Niciun imperiu, niciun partid și nicio clasă politică nu a fost suficient de puternică încât să învingă propria degradare morală.
Poți controla discursul o vreme. Poți controla instituțiile o vreme. Poți controla frica o vreme.
Dar nu poți controla, la nesfârșit, adevărul care începe să iasă la suprafață chiar din interiorul sistemului.
Poate că nu asistăm la sfârșitul unei guvernări.
Poate că asistăm la sfârșitul unei epoci politice.
Iar dacă acest lucru este adevărat, schimbarea nu va veni pentru că cineva a dărâmat sistemul.
Va veni pentru că sistemul nu a mai reușit să se țină în picioare singur.
