Un experiment dezastruos pentru România, dar profitabil pentru păpușari
Există o regulă nescrisă în orice sistem sănătos de administrație: pentru a ajunge într-o funcție de top management este nevoie de experiență și viziune. Experiența te ajută să înțelegi mecanismele, iar viziunea este cea care dă direcția. Nu toți profesioniștii experimentați au această capacitate, iar într-un sistem normal este firesc ca aceștia să rămână la nivel de middle management, acolo unde competența lor tehnică produce valoare reală.
România a ales însă un alt drum. În cvasitotalitatea instituțiilor publice, viziunea a fost sacrificată în favoarea controlului. S-a impus, tacit, un pseudo-principiu de management: nu contează dacă înțelegi domeniul, important este să „știi să conduci”. O idee seducătoare în teorie, dar dezastruoasă în practică. Pentru că întrebarea fundamentală rămâne: cum poți conduce un domeniu pe care nu îl cunoști?
Răspunsul este simplu și toxic: prin frică. Frica de a nu-ți pierde funcția, frica de superiori, frica de subordonați mai competenți. Managerul fără expertiză nu conduce prin viziune, ci prin control. Devine obedient față de nivelul superior și autoritar până la abuz față de cei din subordine. Nu dezvoltă instituția, ci își apără scaunul, conștient fiind, în adâncul lui, că nu îl merită.
De aici decurge un mecanism pervers, dar extrem de eficient pentru cei care l-au gândit. Managerii slabi, lipsiți de viziune, devin paranoici. Orice inițiativă venită din subordine este percepută ca o amenințare. Orice om capabil devine un potențial rival. În consecință, acești „lideri” fac exact opusul a ceea ce ar trebui: înlătură competența.
Mai întâi sunt eliminați managerii de nivel inferior care au viziune și inițiativă. Nu pentru că ar greși, ci pentru că propun ceva ce superiorul nu înțelege sau, mai grav, îl face să se simtă vulnerabil. În paralel, începe un alt tip de comportament: turnătoria instituționalizată. Subordonații sunt reclamați pentru fapte minore – întârzieri de câteva minute, tonuri nepotrivite, gesturi interpretate. Nu din grijă pentru disciplină, ci ca mecanism de autoprotecție. Se construiește astfel un climat de suspiciune, în care nimeni nu mai are curajul să iasă din linie.
Acest model nu este o excepție. Este regula. A fost promovat sistematic în instituțiile publice din România: oameni slabi, nepregătiți, dar controlabili, ridicați în funcții de decizie. În timp, cei care aveau cu adevărat viziune și, mai ales, curajul de a spune „nu” au fost eliminați. Unii prin pensionări forțate, alții prin compromiterea imaginii publice, alții prin dosare construite pe acuzații ridicole, care nu au produs nicio condamnare.
Rezultatul este vizibil pentru oricine vrea să privească lucid: o pătură de conducere lipsită de substanță, dar perfect controlabilă, de sus până jos. Un sistem în care decizia nu mai aparține celor competenți, ci celor obedienți. Un sistem în care interesul public este înlocuit de interese opace, venite din afara oricărei responsabilități față de cetățean.
Iar când acest model ajunge la vârf, când aceleași mecanisme de selecție produc lideri fără viziune, vulnerabili și ușor de controlat, consecințele devin naționale. Nu mai vorbim doar despre instituții slabe, ci despre un stat slăbit deliberat.
Avem un sistem care produce și promovează oameni mici în funcții mari – până la nivel de premier și președinte. Iar de acolo, deciziile nu mai servesc România, ci pe cei care au interesul să o țină în această stare.
