Există momente în istoria politică a unei națiuni când decăderea nu mai poate fi ascunsă sub lozinci, compromisuri și jocuri de culise: când un partid istoric începe să-și piardă nu doar direcția, ci însăși identitatea. Iar ceea ce vedem astăzi în jurul PNL nu mai seamănă cu o simplă criză politică. Seamănă cu un sfârșit. Lent, umilitor și inevitabil.
Nu de mult timp semnalam că Bolojan poate însemna sfârșitul Partidului Național Liberal. Cel mai vechi partid din România. Un partid care, cu bune și cu rele, face parte din istoria acestui neam. Din păcate, în ultimii ani mai ales cu rele. Iar realitatea contemporană nu face decât să confirme această prăbușire.
Drama este însă alta: sfârșitul unui partid istoric nu vine din forța propriilor adversari tradiționali, ci din abilitatea și cinismul unui alt partid. Un partid care a demonstrat, de fiecare dată când a avut ocazia, că nu ține cont nici de simbolurile naționale, nici de ceea ce numim ROMÂNISM. Un partid ai cărui miniștri se adapă în timpul intonării imnului național, privind cu dispreț acest popor și valorile lui.
Același partid care, la un simplu ordin, a trădat-o pe Lasconi exact în momentul în care aceasta se vedea deja președintele României, abandonând-o fără ezitare în favoarea lui Nicușor. Iar când Nicușor a avut, fie și pentru o clipă, un zvâcnet de mândrie națională, o urmă de ROMÂNISM, a fugit de lângă el. Cu zgomot. Cu văicăreli. Cu suduieli și referiri „ironico – medicale”, aruncate isteric în spațiul public.
Și atunci s-a așezat lângă Bolojan
L-a înconjurat, l-a împins în față și l-a îmbătat cu apă rece că el ar fi viitorul președinte al României. Iar Bolojan pare să fi început să creadă această poveste. Dacă până ieri vorbea despre Nicușor ca despre „domnul președinte”, astăzi și-a schimbat tonul, mersul și chiar postura. Merge cu genunchii drepți ca Ion al Glanetașului și pare că face joc de glezne pentru Cotroceni.
Este o transformare tristă. Și poate chiar tragică. Pentru că, în realitate, Bolojan nu pare să înțeleagă că nu este arhitectul acestui joc, ci doar victima lui. O piesă temporară într-un mecanism rece, lipsit de loialitate și de principii. Iar în clipa în care acel partid toxic își va găsi o altă țintă — mai lașă, mai obedientă, mai utilă — îl va abandona fără remușcări.
Atunci va fi prea târziu
Prea târziu pentru el. Prea târziu pentru PNL. Prea târziu pentru un partid care, în loc să-și apere istoria și identitatea, a ales să se lase înghițit de calcule meschine, ambiții personale și alianțe fără suflet.
Sfârșitul marilor partide nu vine niciodată brusc. Vine prin compromisuri repetate, prin abandonarea valorilor și prin transformarea liderilor în simple instrumente de conjunctură. Iar dacă această direcție continuă, PNL riscă să nu mai rămână decât o fotografie îngălbenită într-un manual de istorie politică. O amintire tristă despre cum un partid care a construit România modernă a sfârșit prin a-și pierde nu doar puterea, ci și demnitatea.
