Există un adevăr pe care nicio lege și nicio uniformă nu îl poate ascunde: un stat care își pierde compasiunea față de propriii cetățeni începe să-și piardă legitimitatea morală.
România nu a fost construită pentru ca oamenii cinstiți să trăiască în frică. Instituțiile statului nu au fost create pentru a-i vâna pe cei săraci, ci pentru a-i apăra pe cei vulnerabili și pentru a-i pedepsi pe cei care încalcă legea cu adevărat.
În ultimele zile, cazul din Munții Apuseni a ridicat o întrebare care ar trebui să tulbure întreaga societate. Cum am ajuns să mobilizăm polițiști, jandarmi și reprezentanți ai Gărzii Forestiere pentru oameni care culeg afine și ciuperci? Cum am ajuns să confiscăm rodul muncii unor oameni care încearcă să-și câștige existența, în timp ce românii văd aproape zilnic cum marile rețele de corupție, tăierile ilegale de păduri și alte forme grave de criminalitate par mult mai greu de combătut?
Poate că legea trebuie aplicată. Nimeni nu contestă acest lucru. Dar legea fără judecată și fără umanitate devine o simplă demonstrație de forță. Iar un stat care își demonstrează forța doar în fața celor lipsiți de putere nu inspiră respect, ci teamă.
În multe sate din Apuseni, afinele și ciupercile nu sunt un moft. Sunt pâinea de mâine. Sunt banii pentru medicamente, pentru lemnele de foc, pentru hainele copiilor sau pentru plata facturilor. Sunt rodul unei munci grele, desfășurate de oameni care urcă muntele înainte de răsărit și coboară seara cu speranța că vor avea cu ce să-și țină familia pe linia de plutire.
Ce mesaj transmite statul când îi tratează pe acești oameni ca pe niște pericole publice? Că sărăcia trebuie pedepsită? Că munca cinstită valorează mai puțin decât o hârtie sau o procedură?
Un stat puternic nu este cel care aplică cele mai multe sancțiuni. Un stat puternic este cel care știe să facă diferența dintre infractor și omul disperat să supraviețuiască. Puterea adevărată nu stă în amenzi și confiscări, ci în înțelepciunea cu care este folosită autoritatea.
Din păcate, prea des avem impresia că instituțiile sunt necruțătoare cu cei mici și surprinzător de prudente cu cei mari. Această percepție este una dintre cele mai mari răni ale societății românești. Pentru că atunci când cetățeanul începe să creadă că legea nu este egală pentru toți, încrederea în stat se prăbușește.
România are nevoie de instituții puternice. Dar instituțiile puternice nu sunt cele care inspiră frică, ci cele care inspiră dreptate. Uniforma trebuie să fie un simbol al protecției, nu al intimidării. Funcția publică trebuie să însemne responsabilitate, nu superioritate. Autoritatea trebuie să fie însoțită întotdeauna de compasiune.
Nicio națiune nu poate deveni puternică dacă își umilește propriii cetățeni. Niciun popor nu poate avea încredere într-un stat care vede mai întâi contravenientul și abia apoi omul.
România nu va fi salvată prin tot mai multe controale asupra celor care muncesc. România va fi salvată atunci când statul va înțelege că cea mai importantă resursă a acestei țări nu sunt amenzile încasate, ci oamenii ei.
Pentru că o țară în care cetățeanul se teme de propriile instituții este o țară condusă prin frică.
Iar un stat care își pierde omenia riscă, mai devreme sau mai târziu, să-și piardă și poporul.
