Există un paradox amar care definește România modernă: suntem o țară construită pe un munte de bogății, dar trăim la baza lui, așteptând cu mâna întinsă firimiturile care cad de la masa altora. Avem de toate, dar nimic nu pare să mai fie al nostru. România a devenit un fel de bufet suedez geopolitic, unde marile puteri și corporațiile transnaționale se servesc după bunul plac, în timp ce românii privesc neputincioși prin geam.
Harta resurselor noastre arată astăzi ca un inventar al pierderilor. Tezaurul istoric și spiritual zace sub praful Moscovei, ca o rană încă deschisă a demnității noastre naționale. Gazul nostru este stocat sau negociat în afara granițelor, de parcă molecula de gaz românesc se simte mai acasă în depozitele Ucrainei decât în sobele românilor. Petrolul a fost externalizat către interesele vieneze, transformând subsolul patriei într-o sucursală a OMV.
Iar lista continuă, într-un ritm amețitor de cedări. Energia electrică a ajuns la mâna unor entități străine care ne vând înapoi, la prețuri de lux, curentul produs de cărbunele, râurile și vânturile noastre. Pădurile, plămânul Europei, sunt retezate metodic de firme cu sedii în nordul continentului, lăsând în urmă versanți goi și comunități sărăcite. Până și grânele noastre pleacă la preț de nimic pentru a se întoarce ambalate frumos, sub formă de aluat congelat, vândut de supermarketuri cu profituri imense.
Revenirea la normalitate nu se va face prin sloganuri trâmbițate pe rețelele de socializare. Nu se face cotcodăcind toată ziua că, spre exemplu, la un control au fost găsiți 16 arbori tăiați ilegal. Nu se face prin astuparea unei țevi care deversa deșeuri în marea “unde la vară se joacă micuții”. De parcă părinții acestora ar mai avea bani de concedii! Se face prin soluții legislative curajoase, care să pună interesul național deasupra profitului multinaționalelor. Avem nevoie de legi care să condiționeze exploatarea resurselor de prelucrarea lor aici, în țară, creând valoare adăugată și locuri de muncă pentru români, nu doar profit pentru acționari străini. Este imperativă o legislație a securității strategice care să interzică înstrăinarea obiectivelor critice și care să impună taxe de solidaritate firmelor care extrag bogățiile subsolului fără a investi un leu în comunitățile locale. Statul trebuie să înceteze să mai fie un simplu spectator care încasează redevențe simbolice și să devină un administrator riguros, capabil să spună „nu” atunci când contractele de privatizare devin acte de capitulare economică.
Celor care le-ar trece prin cap să mă acuze de fobie de progres sau de o dorință de izolare le spun așa: nu spun să ridicăm ziduri și să trăim în izolaționism economic, dar există o diferență fundamentală între parteneriat strategic și servilism. Critica la adresa acestui globalism prost înțeles nu este un atac la modernitate, ci un strigăt pentru supraviețuire identitară. Cei care ne conduc par să fi adoptat poziția slujului în fața oricărei directive externe, vânzând nu doar resurse, ci și coloana vertebrală a acestei națiuni. Ni se spune că piața liberă decide totul, dar vedem cum această libertate funcționează doar într-un sens: de la noi către ei.
Ne pierdem identitatea nu pentru că ne plac filmele străine sau produsele de import, ci pentru că am încetat să mai fim stăpâni în propria țară. Când nu mai ai control asupra energiei, asupra hranei și asupra resurselor de bază, suveranitatea devine un cuvânt gol în dicționar. O țară care își vinde viitorul pentru a câștiga o validare trecătoare la înaltele porți ale prezentului este o țară care se pregătește să piară ca entitate distinctă.
Este timpul să înțelegem că deschiderea către lume nu trebuie să însemne dizolvarea în ea. Putem fi europeni fără să fim iobagi. Putem fi moderni fără să fim amnezici. Dacă nu vom învăța să ne protejăm ceea ce a mai rămas, copiii noștri vor moșteni o țară care există doar pe hartă, dar care aparține, în realitate, altora.
