România nu mai are nevoie de dușmani. Îi ajung propriile instituții, atunci când sunt conduse de oameni care confundă autoritatea cu competența și funcția cu priceperea.
Am ajuns într-un punct în care funcționarul de rând execută ordinele venite de sus, chiar și atunci când cei care le dau par să nu înțeleagă mecanismele pe care pretind că le conduc. Iar când lucrurile se prăbușesc, nimeni nu este vinovat. Întotdeauna există un „context”, o „moștenire”, o „situație internațională” sau, mai nou, o altă instituție asupra căreia poate fi aruncată vina.
Între timp, factura vine la cetățean.
Criza energetică este unul dintre cele mai bune exemple ale acestui mod de a guverna: decizii luate târziu, strategii schimbate din mers, explicații contradictorii și o administrație care pare, prea des, mai preocupată să justifice ceea ce a făcut decât să explice de ce a făcut-o.
O țară serioasă nu poate funcționa pe principiul „merge și așa” atunci când vorbim despre energie, economie și securitatea națională.
Pentru omul obișnuit, energia nu este o statistică într-un tabel ministerial. Este factura de la sfârșitul lunii. Este prețul produselor din supermarket. Este costul unei afaceri care încearcă să supraviețuiască. Este diferența dintre o familie care își permite să încălzească locuința și una care trebuie să aleagă între căldură și mâncare.
Și aici apare întrebarea pe care administrația românească o evită cu o perseverență aproape impresionantă:
Cine răspunde pentru deciziile greșite?
Pentru că într-un stat normal, funcția publică nu este un scut împotriva responsabilității. Dacă iei o decizie și decizia produce consecințe grave, trebuie să poți explica public de ce ai luat-o. Dacă ai greșit, recunoști. Dacă ai încălcat legea, răspunzi. Dacă ai fost incompetent, nu primești automat o altă funcție.
În România, însă, am ajuns să avem impresia că sistemul funcționează invers.
Cu cât ești mai sus, cu atât răspunderea pare să devină mai abstractă.
Iar jos rămân funcționarii care execută, antreprenorii care plătesc, angajații care muncesc și cetățenii care suportă nota de plată.
Problema nu este că România nu are oameni competenți. Are. Problema este că prea des competența nu este criteriul după care sunt selectați cei care iau deciziile.
Când criteriul devine obediența, instituția se golește de profesionalism.
Când criteriul devine interesul politic, administrația încetează să mai lucreze pentru cetățean.
Când criteriul devine protejarea celor aflați la putere, adevărul devine incomod.
Și atunci apare situația absurdă în care un funcționar poate să știe că o decizie este proastă, dar să o execute pentru că „așa s-a dat ordinul”.
Asta nu mai este administrație eficientă. Este o formă de paralizie instituțională.
România nu se prăbușește într-o singură zi. Se degradează prin mii de decizii proaste, prin numiri făcute pe criterii greșite, prin responsabilități pasate de la o instituție la alta și prin oameni care rămân în funcții indiferent de rezultate.
Iar cel mai periculos lucru nu este că există incompetență.
Cel mai periculos este că incompetența a început să capete putere.
Când un om incompetent greșește într-o poziție fără putere, pierde doar el.
Când un om incompetent ia decizii pentru milioane de oameni, nota de plată o plătește o țară întreagă.
De aceea, România nu are nevoie de încă o conferință de presă în care ni se spune că „situația este sub control”.
Are nevoie de răspunsuri.
Cine a decis?
Pe baza căror date?
Cine a avertizat?
Cine nu a ascultat?
Cât a costat?
Cine își asumă?
Și, mai ales, cine răspunde?
Pentru că o țară nu poate fi condusă la nesfârșit de oameni care cer putere atunci când lucrurile merg bine și caută vinovați atunci când lucrurile merg prost.
România nu este proprietatea celor care ocupă vremelnic funcții publice.
România este țara cetățenilor care muncesc, plătesc taxe și își văd viața dată peste cap de decizii luate în birouri închise.
Iar acești cetățeni au dreptul la ceva extrem de simplu:
competență, transparență și responsabilitate.
Nu mai putem accepta ca „ordinul de sus” să fie explicația universală.
Cine conduce trebuie să știe ce face.
Cine decide trebuie să își asume.
Iar cine nu știe să conducă o instituție nu trebuie să primească România pe mână.
Pentru că România nu mai are nevoie de încă o scuză.
Are nevoie de competență. Și, mai ales, de oameni care să răspundă pentru propriile decizii.
