În politica românească asistăm la o transformare grotescă, desprinsă parcă din manualele de propagandă ale secolului trecut. Aceiași oameni care până ieri îl aplaudau frenetic pe Nicușor Dan au descoperit peste noapte, cu o viteză amețitoare, un nou idol: Ilie Bolojan. Nu contează principiile, nu contează rezultatele, nu contează contradicțiile. Important este să existe permanent un „TĂTUC” în jurul căruia să fie organizată obediența publică.
Și exact asta este partea cea mai toxică: tentativa de a-l transforma pe Bolojan într-un personaj providențial, într-un lider care „știe el mai bine” ce trebuie să facă România. Un om prezentat ca singurul capabil să decidă ce proiecte sunt bune, ce reforme sunt acceptabile și ce direcție are voie să urmeze țara. Cu alte cuvinte, ni se livrează din nou modelul conducătorului infailibil, indispensabil, fără de care nu se poate.
Este o tehnică bolșevică în forma ei cea mai pură. Aceeași logică infectă prin care poporul este tratat ca o masă inertă, incapabilă să gândească singură, incapabilă să decidă pentru propriul destin. Exact aceeași filozofie a partidului-stat care produce lideri indispensabili, oameni ridicați artificial deasupra societății și prezentați ca soluții miraculoase pentru crize pe care tot ei le-au alimentat direct sau indirect.
Epoca tătucilor ar fi trebuit să apună definitiv odată cu reflexele autoritare ale trecutului. Sau cel puțin asta am crezut. Dar iată că, într-o Românie care se pretinde democratică și europeană, reapare aceeași propagandă rudimentară: „Stați liniștiți, vine omul providențial și rezolvă tot.” Nu mai lipsește decât portretul oficial agățat pe pereți și odele recitate la televizor.
Nu există consecvență. Nu există convingeri. Există doar nevoia sistemului de a fabrica permanent figuri autoritare în jurul cărora să fie construită iluzia stabilității. Românilor li se repetă obsesiv că fără omul providențial țara se prăbușește. Că fără un lider rece și autoritar societatea nu poate funcționa. Că democrația reală și dezbaterea sunt prea incomode și prea riscante.
Dar o țară nu trebuie să depindă de voința unui singur om și nici de aprobarea unei caste politice arogante care decide cine are voie să fie salvatorul național. România nu este moșia unui tătuc luminat și nici o corporație administrată de un șef atotștiutor din străinătate.
Pentru că orice societate care acceptă ideea tătucului politic sfârșește inevitabil prin a renunța, pas cu pas, la propria libertate de a decide. Când un singur om devine standardul absolut al competenței, orice critică devine „iresponsabilă”, orice opoziție devine „extremism”, iar orice dezacord începe să fie tratat ca o amenințare la adresa „stabilității”.
România nu are nevoie de tătuci reciclați și nici de cultul liderului indispensabil. Nu are nevoie de oameni ridicați artificial pe soclu de propagandiști care schimbă tabăra cu viteza cu care își schimbă discursurile. România are nevoie de instituții funcționale, de lideri care înțeleg că puterea trebuie limitată și controlată democratic, nu mitologizată.
Iar dacă o clasă politică întreagă nu mai poate imagina viitorul țării decât prin prisma unui nou salvator prezentat ca unic centru al rațiunii și autorității, atunci problema nu mai este doar incompetența. Problema este regresul politic și mental într-o zonă pe care credeam că am lăsat-o definitiv în urmă.
