Nu există spectacol mai trist decât acela al unei țări care își privește conducătorii și nu mai găsește în ei nici speranță, nici respect, nici măcar surprindere. Doar obișnuința cu dezamăgirea.
De prea multe decenii, politica pare să fi devenit exercițiul prin care promisiunile se transformă în uitare, iar responsabilitatea într-o artă a eschivei.
Ați schimbat discursuri, alianțe și culori de partid, dar ați păstrat aceeași sete de putere și aceeași incapacitate de a vă privi în oglinda istoriei.
Un popor poate suporta sărăcia. Poate suporta lipsurile și încercările. Mai greu suportă disprețul. Iar atunci când oamenii simt că sunt ascultați doar înainte de alegeri și uitați imediat după, între cetățean și stat se naște o tăcere mai primejdioasă decât orice revoltă.
Priviți România nu din spatele geamurilor fumurii și al birourilor luxoase, ci din gara în care tinerii pleacă fără să știe dacă se vor mai întoarce, din spitalul în care răbdarea ține loc de resurse, din satul care îmbătrânește în timp ce promisiunile întineresc la fiecare campanie.
Poate credeți că puterea vă aparține. Dar puterea este doar o umbră care se mută de la un om la altul. Singurul lucru care rămâne este urma pe care o lăsați în viețile celor pe care i-ați condus.
Nu vă temeți de critici.
Temeți-vă de clipa în care oamenii nu vor mai aștepta nimic de la voi. Indiferența unui popor este certificatul de faliment al unei clase politice.
Istoria nu are milă pentru cei care confundă funcția cu gloria și mandatul cu proprietatea. Ea îi reduce pe toți la aceeași dimensiune: ceea ce au făcut sau au refuzat să facă atunci când aveau puterea de a schimba ceva.
Și poate cea mai grea întrebare nu este ce va spune electoratul la următoarele alegeri, ci ce veți putea spune voi, într-o zi, când veți privi în urmă și veți încerca să găsiți un singur motiv pentru care această țară ar trebui să vă fie recunoscătoare.
