Există un nou sport național: aruncatul cuvântului „suveranitate” ori de câte ori dă bine într-un discurs. Îl rostim apăsat, îl învelim în patriotism și îl livrăm solemn, de preferat de la o tribună internațională. Sună impecabil. Doar că între vorbe și realitate este aceeași distanță ca între o promisiune electorală și îndeplinirea ei.
„România este o țară suverană.” Desigur. Constituția spune asta. Întrebarea nu este dacă scrie într-un document oficial, ci dacă principiul este respectat în fiecare decizie care privește această țară.
Suveranitatea nu este un cuvânt pe care îl scoți din buzunar când ai nevoie de aplauze. Nu este o replică de manual și nici un accesoriu de imagine pentru fotografiile de la summituri.
Adevărata suveranitate înseamnă să dai socoteală propriilor cetățeni înainte de a ține lecții lumii. Înseamnă să ai curajul să răspunzi întrebărilor dificile, nu doar să rostești fraze care sună bine în comunicatele de presă.
Este curios cum unii politicieni își amintesc de suveranitate doar când vor să transmită mesaje externe. În restul timpului, cetățeanul este invitat să aibă răbdare, să accepte, să înțeleagă și, de preferat, să nu întrebe prea mult.
Suveranitatea nu este despre cine vorbește mai tare. Este despre cine decide responsabil și explică deschis de ce ia anumite decizii. Într-o democrație matură, autoritatea nu vine din tonul discursului, ci din încrederea pe care o inspiră.
Patriotismul autentic nu are nevoie de efecte speciale. El se vede în instituții care funcționează, în respectul pentru lege, în economie, în infrastructură și în încrederea cetățenilor. Restul sunt decoruri.
De aceea, când auzim din nou că România este suverană, poate n-ar trebui să aplaudăm automat. Poate ar trebui să întrebăm, simplu și legitim: Cum se vede această suveranitate în viața de zi cu zi a românilor?
Pentru că suveranitatea nu se dovedește cu un microfon. Se dovedește prin fapte. Iar faptele, spre deosebire de discursuri, nu pot fi aplaudate înainte să existe.
