În politica românească au existat desemnări surprinzătoare, desemnări riscante și desemnări care au stârnit controverse. Dar desemnarea lui Eugen Tomac pare să inaugureze o categorie nouă: desemnarea de sacrificiu. O operațiune politică în care nimeni nu pare să creadă în succes, dar toată lumea se pregătește să explice eșecul. Iar dacă până acum Nicușor Dan a reușit să transforme momente solemne în episoade stânjenitoare, de această dată riscă să transforme însăși guvernarea într-un exercițiu de absurd administrativ.
Cum să formezi un guvern fără majoritate, fără aliați și, aparent, fără motiv
Dacă există un lucru la care Nicușor Dan a demonstrat consecvență, acela nu este rigoarea administrativă, nici forța politică și nici talentul diplomatic. Nu. Consecvența sa remarcabilă este capacitatea de a transforma orice moment solemn într-o scenetă stânjenitoare.
Ne-am obișnuit deja să rateze ditamai covorul roșu, să hăhăie nepotrivit când situația cere gravitate, să se încurce în protocol precum un turist ajuns din greșeală la propria ceremonie oficială și să pară surprins că se află acolo unde el însuși trebuia să fie. L-am văzut ezitant în momente care cereau fermitate, absent când era nevoie de prezență și nehotărât când funcția îi impunea decizie.
Dar desemnarea lui Eugen Tomac ridică problema la un nivel nou. Aici nu mai vorbim doar despre nepricepere. Începem să intrăm pe teritoriul relei voințe.
Tomac pare mai degrabă victima unei farse decât beneficiarul unei nominalizări
Omul a fost chemat, ademenit, încurajat, convins că îl așteaptă o misiune istorică și trimis în lume să adune susținere parlamentară exact cum era trimis Harap-Alb după probe imposibile, cu diferența că măcar în basm existau niște ajutoare miraculoase care apăreau la momentul potrivit. Lui Tomac nu i s-au dat nici Gerilă, nici Setilă, nici Ochilă. I s-a dat doar un comunicat de presă și mult succes.
Mai tragic este că principalul obstacol nu pare să fie opoziția. Nu. Principalul obstacol pare să fie chiar Bolojan, omul prezentat până mai ieri drept marele rival și critic al lui Nicușor. Din toate semnalele politice, Bolojan pare dispus să saboteze această construcție din toate pozițiile posibile: strategic, tactic și, la nevoie, chiar artistic.
Așa că întrebarea firească este: chiar dacă printr-un absurd statistic, matematic și poate astrologic un asemenea guvern ar trece de votul Parlamentului, cât ar rezista?
O săptămână? O lună? Până la primul proiect important? Până la prima ședință în care cineva va întreba cine conduce, de fapt?
Pentru că legitimitatea unei guvernări nu vine doar dintr-un vot contabilizat la limită. Vine și din forță politică, din susținere reală, dintr-un proiect coerent și din capacitatea de a convinge că ești acolo pentru a conduce, nu pentru a ocupa temporar un scaun rămas liber.
Cu ce argumente ar veni Tomac să guverneze România? Care este majoritatea care îl susține? Care este mandatul politic? Care este programul? Și, mai ales, cine răspunde când inevitabilul se produce?
În acest moment, desemnarea lui Tomac este ca și cum ai lua cel mai politicos dirijor de fanfară din comună și l-ai trimite să conducă un atac la baionetă, explicându-i că restul armatei va apărea pe parcurs, dacă se aliniază planetele și dacă adversarii sunt suficient de amabili să coopereze.
În tot acest spectacol, bietul Tomac pare singurul care încă încearcă să joace rolul în serios. Ceea ce face situația și mai crudă. Pentru că atunci când un om este trimis într-o misiune imposibilă, există două variante. Ori este suficient de inteligent încât să știe ceva ce restul țării nu știe și acceptă provocarea fiindcă are în buzunar garanții, înțelegeri și susțineri care încă nu se văd. Ori nu înțelege dimensiunea capcanei și a acceptat cu entuziasm rolul principal într-un spectacol al cărui deznodământ îl cunosc toți. Mai puțin el.
Problema este că niciuna dintre variante nu arată bine. În prima, Tomac joacă un rol într-un scenariu scris de alții. În a doua, el este scenariul.
Improvizația, noua politică a României?
Poate că adevărata problemă nu este Eugen Tomac. Poate că nici măcar Nicușor Dan. Problema este impresia tot mai puternică că România este guvernată prin improvizație, iar funcțiile publice sunt distribuite ca rolurile într-o piesă de teatru experimental pe care nimeni nu a citit-o până la capăt.
Dacă desemnarea lui Tomac este un plan, atunci este unul pe care nimeni nu reușește să-l explice. Dacă este un bluff, este unul periculos. Iar dacă este doar încă un episod din lunga serie de decizii luate fără calcul politic și fără evaluarea consecințelor, atunci avem o problemă mai mare decât soarta unui guvern.
Pentru că un premier desemnat fără majoritate este o curiozitate politică. Un președinte care pare surprins de propriile decizii începe să devină un risc instituțional. Iar o țară care privește toate acestea ca pe un spectacol de comedie riscă să descopere, prea târziu, că biletul era de fapt pentru o tragedie.
