În timp ce Ungaria sprijină familiile prin alocații și facilități fiscale consistente, parlamentarii UDMR propun în România un mecanism care transformă dreptul copilului într-un premiu condiționat.
În România anului 2026, alocația de stat pentru copiii între 2 și 18 ani este de 292 de lei, iar pentru copiii mici și copiii cu handicap este de 719 lei. Aceste sume au fost menținute și în 2026, fără majorare.
Pe acest fond, un proiect de lege depus de parlamentari UDMR la Senat propune reducerea alocației garantate pentru copiii între 3 și 18 ani de la 292 de lei la doar 100 de lei. Diferența de 192 de lei ar urma să fie mutată într-o „bursă de prezență”, la care statul ar mai adăuga 50 de lei, astfel încât copilul să poată primi, teoretic, 350 de lei pe lună. Dar nu oricum, ci condiționat.
Condițiile sunt prezentate frumos, ambalate în vorbe despre combaterea abandonului școlar și încurajarea prezenței la ore. Bursa de 250 de lei ar urma să fie acordată elevilor care au media 10 la purtare sau calificativul „Foarte Bine”, iar pentru copiii de grădiniță s-ar accepta cel mult cinci zile de absențe nemotivate pe lună. Noile reguli ar urma să se aplice din anul școlar 2027-2028.
Dincolo de ambalajul propagandistic, proiectul ridică o întrebare simplă: cine face, lună de lună, toată această verificare? Grădinițele? Școlile? Diriginții? Inspectoratele? Agențiile de plăți? Cine transmite situațiile? Cine le centralizează? Cine decide blocarea sau deblocarea banilor? Cine răspunde pentru erori? Și ce se întâmplă când un copil pierde bani din cauza unei hârtii întârziate sau a unei absențe prost încadrate?
Alocația copilului nu este o medalie pentru bună purtare și nici o recompensă oferită de stat după verificarea catalogului. Este un drept minimal, oricum rușinos de mic raportat la costurile reale ale creșterii unui copil. Să vii și să tai partea garantată la 100 de lei, apoi să prezinți restul ca pe o mare reformă educațională, este fie un exercițiu ieftin de imagine, fie produsul unei minți birocratice complet rupte de realitate.
Comparația cu Ungaria este cu atât mai interesantă. Acolo, alocația familială — családi pótlék — are valori diferențiate: 12.200 forinți pentru o familie cu un copil (aproximativ 155 lei), 13.300 forinți/copil pentru familiile cu doi copii (aproximativ 169 lei pentru fiecare copil) și 16.000 de forinți/copil pentru familiile cu trei sau mai mulți copii (aproximativ 203 lei pentru fiecare copil). Pentru părinții singuri și pentru copiii bolnavi sau cu dizabilități, sumele sunt și mai mari.
Mai mult, Ungaria condiționează sistemul de prezența școlară în forme deja instituționalizate: după 10 zile de absențe nemotivate familia este avertizată, iar după a 50-a oră nemotivată alocația poate fi suspendată.
Dar diferența esențială este alta: Budapesta combină aceste reguli cu politici fiscale masive pentru familii. Din 2026, deducerea fiscală netă ajunge la 20.000 de forinți pe lună pentru un copil (aproximativ 254 lei), 40.000 de forinți pentru familiile cu doi copii (aproximativ 508 lei pentru fiecare copil) și 66.000 de forinți pentru familiile cu trei sau mai mulți copii (aproximativ 838 lei pentru fiecare copil).
Cu alte cuvinte, Ungaria nu se joacă de-a meritocrația pe spinarea copiilor săraci. Construiește un sistem de sprijin familial. În România, UDMR propune o schemă prin care statul ia din alocația garantată și o transformă într-un premiu administrat prin hârtii, cataloage, raportări și condiționări.
Este foarte ușor să vorbești despre responsabilitate când nu tu trebuie să plătești rechizitele, hainele, naveta, mâncarea și medicamentele copilului. Este foarte ușor să predici „prezența la școală” când, în multe comunități, problema reală nu este lipsa de disciplină, ci sărăcia, distanța, lipsa transportului, familiile dezorganizate și abandonul statului.
În loc să repare școala, statul amenință copilul cu tăierea banilor. În loc să ajute familia, îi pune condiții. În loc să combată abandonul prin sprijin real, inventează încă un mecanism birocratic imposibil de aplicat coerent.
Proiectul UDMR nu miroase a reformă. Miroase a exercițiu de imagine. Iar copiii României nu au nevoie de experimente administrative făcute pentru aplauze politice. Au nevoie de sprijin real, predictibil și necondiționat de hățișul birocratic al unui stat care oricum abia funcționează.
