În ultimele zile, ecranele telefoanelor noastre au devenit câmpuri de bătălie pentru o cauză care, la o analiză rece, ne aparține prea puțin: politica internă a Ungariei. Ne-am împărțit, cu o patimă demnă de cauze mai bune, în tabere care îl plâng pe Viktor Orbán sau îl proclamă salvator pe Péter Magyar. Însă, în mijlocul acestui zgomot de tastaturi, întrebarea fundamentală rămâne cea ridicată de bunul simț: de ce ne-ar interesa pe noi, în mod real, această dispută de la Budapesta?
Pentru publicul român, îndemnul este la o detașare strategică. Entuziasmul pentru discursurile anti-Bruxelles, fie că vin de la vechea sau noua gardă de la Budapesta, nu ar trebui să ne orbească în fața interesului național. România are propriul drum, propriile resurse și propria demnitate. Obsesia pentru ce mai zice vecinul despre autonomia unor județe românești nu face decât să hrănească un conflict artificial.
Bucureștiul nu trebuie să intre într-un dialog al provocărilor, ci să impună o linie roșie clară: suveranitatea și integritatea teritorială nu sunt subiecte de campanie electorală pentru politicienii de la Budapesta. Respectul pentru istoria și eroii maghiari din România a fost demonstrat prin fapte și prin conviețuire, nu prin discursuri incendiare. A cădea în plasa provocărilor înseamnă a valida exact extremismul pe care pretindem că îl respingem.
Pentru liderii maghiari, inclusiv pentru noul venit Péter Magyar, mesajul este că ar trebui să dea dovadă de mai multă prudență și diplomație. Istoria recentă a arătat că retorica extremistă are un termen de expirare și un cost politic major. Dacă mandatul unui nou lider începe cu vechile partituri despre autonomie și nerespectarea minorităților, atunci nu avem de-a face cu o schimbare, ci cu o reciclare a conflictului.
Maghiarii și românii trăiesc deja în comuniune în comunitățile lor. În piețe, în fabrici și în școli, oamenii nu se ceartă pe „feed–ul” de pe rețelele sociale, ci își construiesc viitorul împreună. Agitatorii, indiferent de limbă, nu fac decât să ridice ziduri acolo unde oamenii au construit punți.
Concluzia este simplă: nu mai avem nevoie de noi glasuri care îndeamnă la dezbinare. Avem nevoie de politicieni care să înțeleagă că țările se dezvoltă prin colaborare și respect pentru realitățile geografice și politice, nu prin resuscitarea unor fantome ale trecutului. Așadar, să privim mai puțin la spectacolul de la Budapesta și mai mult la liniștea de acasă. Rațiunea ne spune că interesul nostru comun este pacea socială, nu validarea unor orgolii politice trecătoare de pe malurile Dunării sau a Tisei.
