După “Marea Anulare” din decembrie 2024, constatăm că există în politica de noastră o specie aparte de energie regenerabilă: zgomotul de fond. E acea vibrație constantă care transformă orice banalitate într-o epopee și orice postare pe Facebook într-o victorie istorică împotriva forțelor răului. În centrul acestei simfonii a nimicului strălucește, mai nou, Diana Buzoianu. O voce atât de vocală încât uneori pare că ecoul propriei importanțe e singurul rezultat palpabil al activității sale parlamentare.
Să privim cu evlavie spre „Marea Operațiune Felix”. Bilanțul? 16 arbori. Da, ați citit bine. Șaisprezece. După o desfășurare de forțe demnă de debarcarea din Normandia, marea victorie ecologică a USR-ului s-a concretizat într-un număr de copaci pe care un pădurar destoinic îi „palmează” înainte de cafeaua de dimineață. Dar, trebuie să recunoaștem, prezentarea a fost de Oscar! Dacă ăsta e standardul de succes masiv, înseamnă că ne-am setat așteptările la nivel de bonsai de apartament. Important e că a dat bine pe sticlă. Cine mai stă să numere crengile când avem o postare cu mii de vizualizări?
Și apoi, cine ar putea uita „Țeava Apocalipsei” din mare? Un subiect care a bubuit online mai ceva ca artificiile de Revelion. S-a strigat poluare, s-a cerut dreptate, s-au vărsat lacrimi digitale. Iar când realitatea a refuzat politicos să confirme scenariul de film de groaza, s-a lăsat o liniște atât de asurzitoare, încât am putut auzi cum scade credibilitatea USR. E metoda clasică: aprinzi focul, urli „arde!”, iar când lumea vine cu gălețile, tu ești deja la următorul hashtag, lăsându-i pe alții să se întrebe unde e fumul.
Între timp, în lumea reală, acel loc unde nu există filtre, oamenii din Argeș și Prahova au o problemă majoră: nu au apă la robinet. Șocant, nu? Se pare că setea nu trece cu share-uri și nici nu se face prin Bluetooth. Acolo, oamenii așteaptă soluții, administrație și, eventual, o țeavă care chiar să funcționeze. Dar, ce să vezi? Administrația e grea, necesită competență și, culmea, nu produce neapărat like-uri pe rețelele sociale. E mult mai simplu să vânezi guvernatori prin Deltă într-un spectacol de propagandă fragil, dar intens colorat, decât să pui mâna pe un proiect tehnic.
Și cum să nu admiri această policalificare de Facebook, unde o singură persoană reușește să fie, simultan, expert în silvicultură, inginer hidrotehnic și detectiv de mediu? Este fascinant să urmărești cum aroganța ia locul expertizei și cum improvizația devine strategie de stat. Se pare că, în viziunea doamnei Buzoianu, o diplomă în „dat cu părerea pe ton grav” echivalează cu decenii de administrație. De ce să consulți specialiști sau să înțelegi proceduri când poți să livrezi un verdict apocaliptic în 30 de secunde, direct de pe ecranul telefonului?
Strategia e genială în simplitatea ei: identifici ceva emoționant, îl umfli până crapă și apoi fugi spre următoarea tragedie înainte ca cineva să întrebe de rezultate. E ca și cum ai încerca să scapi de dăunători dând foc întregii recolte. Bravo, ai scăpat de gâze! Păcat că oamenii vor muri de foame pe cenușa victoriei tale.
Până când miniștrii USR nu vor face trecerea de la statutul de activiști digitali la cel de administratori pragmatici, România va rămâne blocată între ce bine ar fi și ce este de fapt. Nu e suficient să ai viziuni și idei progresiste dacă nu ai capacitatea de a naviga prin hățișul birocratic pentru a le implementa. În timp ce feed-urile de Facebook abundă de soluții teoretice și grafice impecabile, realitatea de pe teren îi așteaptă cu picioarele pe pământ. Fără rezultate palpabile, care să depășească stadiul de intenție sau postare virală, salvarea promisă riscă să rămână doar un exercițiu de imagine, un spectacol de lumini care nu ține loc nici de apă caldă, nici de infrastructură modernă.
