Ziua Veteranilor de Război este un moment de oprire lucidă și de reflecție profundă asupra identității noastre ca națiune. Nu este doar o ceremonie, nu este doar un ritual repetat din inerție administrativă, ci o punte între generații. Una dintre puținele ocazii în care trecutul încă viu se întâlnește direct cu prezentul și, mai ales, cu viitorul. La Alba Iulia, un loc care în sine respiră istorie și simbol, comemorarea de la Cimitirul Eroilor a fost organizată exemplar. Au fost acolo cei care au înțeles sensul acestei zile: militari în rezervă și retragere, reprezentanți ai instituțiilor publice, oameni politici, membri ai comunității. Toți uniți de un sentiment simplu, dar esențial: recunoștința.
Pentru că, dincolo de discursuri, Ziua Veteranilor de Război este despre recunoașterea unei datorii morale. Veteranul nu este doar un personaj din manual, nu este o figură abstractă. Este omul care a purtat, la propriu, povara istoriei. Este cel care a trăit frica, sacrificiul, pierderea camarazilor, dar și responsabilitatea apărării unei țări. Este martorul unei epoci în care destinul României nu era o certitudine, ci o miză pentru care s-a plătit cu sânge.
Cu atât mai greu de înțeles și de acceptat este absența Inspectoratului Școlar Județean Alba de la această manifestare. Nu o dată, nu accidental, ci în mod repetat. În ciuda invitațiilor adresate explicit de către Asociația Națională a Veteranilor de Război – filiala „Regele Ferdinand I” Alba, instituția care coordonează educația în județ a ales, sistematic, să nu participe. Absența nu s-a rezumat doar la conducerea inspectoratului ci s-a extins și asupra elevilor și profesorilor, care nu au beneficiat de nicio încurajare de a fi prezenți.
Această lipsă nu este una neutră. Ea transmite un mesaj. Și este un mesaj periculos: că astfel de momente nu sunt importante, că legătura dintre educație și memoria istorică este facultativă, că formarea civică poate fi ignorată fără consecințe. Or, tocmai aici este miza reală.
Pentru tineri, istoria riscă adesea să devină o succesiune de date și evenimente fără viață. Manualele, oricât de bine ar fi scrise, nu pot înlocui experiența directă. Nu pot reda emoția unei întâlniri cu un militar, nu pot transmite vibrația unei ceremonii în care se simte respectul autentic pentru sacrificiu. Prezența elevilor la o astfel de manifestare nu ar fi fost o simplă excursie, ci o lecție fundamentală despre ce înseamnă responsabilitatea, curajul și apartenența la neam.
Este, de fapt, una dintre cele mai importante lecții pe care școala ar trebui să le ofere: aceea că libertatea și stabilitatea nu sunt date naturale, ci câștiguri fragile, obținute cu un preț enorm. Fără această înțelegere, tinerii cresc într-un vid, în care valorile devin relative, iar trecutul devine irelevant.
De aceea, rolul Inspectoratului Școlar Județean și al directorilor de școli nu este unul pur administrativ. Ei nu gestionează doar orare, programe și evaluări. Ei modelează, direct sau indirect, felul în care generațiile tinere se raportează la lume, la istorie și la propria identitate națională. Iar atunci când aleg să ignore astfel de momente, aleg, de fapt, să lase un gol. Oare câți dintre acești manageri, unii, poate, profesori de istorie, mai cred cu adevărat în rolul formativ al memoriei? Câți înțeleg că educația nu înseamnă doar curriculum și evaluări, ci și formarea unei conștiințe civice și morale?
Nu este vorba despre o simplă neglijență. Este vorba despre o ruptură între instituția care ar trebui să educe și valorile pe care ar trebui să le transmită. Iar această ruptură nu poate fi trecută sub tăcere.
Da, cuvântul este dur, dar necesar: rușine. Rușine pentru o indiferență care sfidează nu doar memoria veteranilor, ci și responsabilitatea față de tineri. Rușine pentru un sistem care pare să fi uitat că educația înseamnă mai mult decât performanță academică ci înseamnă formarea caracterului.
Dar dincolo de rușine, este nevoie de mai mult: de asumare și de schimbare. Pentru că astfel de momente nu trebuie ratate, ci cultivate. Ele sunt, poate, printre ultimele ocazii în care istoria poate fi întâlnită în mod direct, uman, autentic.
Dacă nici școala nu mai face această legătură, atunci riscăm să creștem generații care nu doar că nu își cunosc trecutul, dar nici nu îl mai consideră relevant. Iar o societate care își pierde memoria își pierde, inevitabil, direcția.
