Călin Georgescu nu îl comemorează pur și simplu pe Mihai Viteazul. Îl aduce în prezent.
În mesajul dedicat împlinirii a 425 de ani de la moartea voievodului, Georgescu construiește o punte directă între Câmpia Turzii din 1601 și România anului 2026. Un voievod ucis, o țară care trebuie să rămână unită, puteri externe care se tem de această unitate și, în locul adversarilor de atunci, „globaliștii anticreștini” de astăzi.
Este o rețetă retorică simplă. Și tocmai de aceea, foarte eficientă.
Mihai Viteazul este prezentat ca eroul absolut al unității românilor, iar moartea sa devine simbolul unei trădări venite din exterior. Apoi vine saltul decisiv: „La fel ca atunci, și astăzi”.
În câteva cuvinte, patru secole de istorie sunt comprimate într-o singură poveste.
Atunci: interese imperiale.
Astăzi: globalism.
Atunci: un voievod care voia unitatea românilor.
Astăzi: români care trebuie să rămână uniți.
Atunci: trădarea.
Astăzi: amenințarea.
Problema este că istoria nu funcționează atât de simplu.
Mihai Viteazul a reușit în 1600 să aducă pentru o perioadă sub autoritatea sa Țara Românească, Transilvania și Moldova. Episodul a devenit, în memoria națională românească, un simbol major al unității. Dar realitatea politică a epocii era incomparabil mai complicată decât ideea modernă a unui stat național român care își caută unitatea.
La fel de complicată este și povestea morții sale.
Să transformi toate aceste tensiuni într-o confruntare simplă între „eroul român” și „interesele imperiale” poate produce o poveste puternică, dar nu neapărat o imagine completă a istoriei.
Numai că mesajul lui Georgescu nu urmărește o lecție de istorie.
Urmărește o lecție despre prezent.
Iar cuvântul-cheie este „astăzi”.
Prin formula „La fel ca atunci, și astăzi”, trecutul devine o armă interpretativă. Cititorului i se sugerează că adversarii de astăzi sunt continuatorii, într-o formă nouă, ai adversarilor de ieri.
Aici intră în scenă „globaliștii anticreștini”.
Cine sunt ei?
Mesajul nu spune exact.
Și tocmai aici se află forța politică a termenului. Este suficient de vag pentru a putea desemna aproape orice forță percepută ca fiind ostilă suveranității naționale, tradiției sau creștinismului.
Un adversar fără chip este, uneori, mai eficient decât unul concret.
Pentru că poate deveni explicația tuturor lucrurilor.
În această narațiune, conflictul politic încetează să mai fie doar despre economie, instituții, alianțe, politici publice sau geopolitică. Devine un conflict între „noi” și „ei”. Între cei care apără România și cei care, implicit, ar vrea să o slăbească.
Iar aici religia intră în centrul mesajului.
Credința, rugăciunea și postul sunt legate direct de ideea de unitate națională. Citatul evanghelic despre credința care poate „muta munții” oferă discursului o dimensiune suplimentară: lupta politică este ridicată la nivel moral și spiritual.
„Uniți unii cu alții și noi toți cu Dumnezeu.”
Este, probabil, cea mai importantă propoziție din întregul mesaj.
Pentru că spune implicit că unitatea românilor nu este suficientă în sine. Ea trebuie dublată de unitatea în credință.
Astfel se întâlnesc trei componente: națiunea, creștinismul și rezistența față de un adversar extern.
Este o combinație cu o mare putere emoțională.
Și tocmai de aceea trebuie privită cu atenție.
Nu pentru că memoria lui Mihai Viteazul ar trebui scoasă din spațiul public. Nu pentru că credința nu ar avea loc în discursul public. Și nici pentru că ideea de unitate națională ar fi suspectă.
Ci pentru că există o diferență între a folosi istoria pentru a înțelege prezentul și a folosi istoria pentru a demonstra o teză politică despre prezent.
În primul caz, istoria ne obligă să acceptăm complexitatea.
În al doilea, istoria este selectată pentru a produce o concluzie.
Mesajul lui Georgescu alege clar a doua cale.
Mihai Viteazul devine mai puțin personaj istoric și mai mult simbol politic. Câmpia Turzii devine mai puțin un episod al începutului de secol XVII și mai mult o metaforă pentru o Românie care, în viziunea autorului, este din nou amenințată din exterior.
Iar „globaliștii anticreștini” devin echivalentul contemporan al adversarului.
Este o construcție inteligentă din punct de vedere retoric.
Dar tocmai pentru că este inteligentă, trebuie citită cu luciditate.
Pentru că atunci când trecutul este folosit pentru a împărți lumea în eroi și trădători, în „noi” și „ei”, în apărători ai credinței și adversari ai ei, istoria încetează să mai fie doar memorie.
Devine instrument de mobilizare.
Și aici se află adevărata miză a mesajului lui Călin Georgescu.
Nu Mihai Viteazul este, în fond, subiectul.
Subiectul este România de astăzi.
Cine sunt românii?
Cine îi amenință?
Cine îi poate uni?
Și, mai ales, cine are dreptul să vorbească în numele acestei unități?
Acestea sunt întrebările pe care mesajul le lasă în urmă.
Mihai Viteazul a murit în 1601.
Dar, în discursul politic românesc, bătălia pentru sensul lui Mihai Viteazul continuă.
Iar când trecutul este chemat să explice prezentul, întrebarea nu mai este doar ce ne amintim.
Întrebarea este de ce ni se cere să ne amintim tocmai așa.
