Există o imagine care spune totul despre starea acestei țări.
România se zbate într-o criză politică profundă. Economia tremură sub povara incertitudinii. Oamenii își fac griji pentru ziua de mâine. Antreprenorii trag din greu să nu închidă firme. Tinerii își caută viitorul în alte țări. Pensionarii numără fiecare leu.
Iar Parlamentul?
Își ia vacanță.
Nu este doar o sfidare. Este simbolul unei rupturi totale dintre cei care conduc și cei care muncesc.
Românul de rând nu are luxul de a spune: „Pun viața pe pauză două luni.” El merge la muncă. Își plătește taxele. Își plătește ratele. Își crește copiii. Își duce părinții la medic. Ține România în picioare.
În schimb, o parte a clasei politice pare să creadă că mandatul primit de la cetățeni este un pașaport către privilegii, nu o obligație față de țară.
Prea mulți dintre cei ajunși în Parlament au făcut din politică o carieră, nu o misiune. Au ridicat mâna la comandă, au schimbat tabere după interes, au promis înainte de alegeri și au uitat imediat după. Au fost prezenți la împărțirea funcțiilor, dar prea des absenți când România avea nevoie de decizii.
Și acum pleacă în concediu.
În ce țară normală conducătorii își închid agenda când statul se confruntă cu probleme majore? În ce companie un consiliu de administrație pleacă în vacanță în timp ce firma este aproape de colaps? Nicăieri.
Doar în România pare să fie acceptabil ca privilegiile să fie intacte, iar responsabilitatea să fie opțională.
Nu cetățenii au adus România aici. Ei muncesc, produc, plătesc și speră. Ei țin economia în viață. Ei suportă consecințele fiecărei decizii greșite.
Cei care ar trebui să răspundă primii sunt tocmai cei care par cei mai departe de realitate.
O funcție publică nu este un concediu plătit din banii contribuabililor. Nu este un titlu de noblețe. Nu este o răsplată. Este o datorie.
Iar atunci când o țară trece prin momente grele, adevărații lideri nu pleacă. Rămân.
România nu are nevoie de parlamentari sezonieri. Are nevoie de oameni de stat.
Dacă un popor muncește douăsprezece luni pe an, atunci și cei care îl reprezintă ar trebui să facă același lucru.
Altfel, întrebarea nu mai este dacă România se află într-o criză.
Întrebarea este dacă mai avem conducători sau doar administratori ai propriilor privilegii.
