România trăiește astăzi un paradox grotesc: suntem guvernați de un partid care urlă că vrea să plece, dar care stă agățat de clanța puterii cu disperarea celui care știe că, odată ieșit pe ușă, riscă deconectarea de la banul public. Spectacolul amenințărilor cu ieșirea de la guvernare a devenit deja o rutină plictisitoare, un balet politic prost executat, în care PSD face pe supăratul la televizor doar pentru ca a doua zi să semneze, cu umilință, tot ce i se pune în față. Se încruntă liderii PSD în fața camerelor, invocă principii, mimează indignarea, pentru ca zece minute mai târziu să se așeze cuminți la masă. Motivul invocat? Această mantră obosită numită stabilitate.
Să fim sinceri: stabilitatea lor ne-a adus pe noi la sapa de lemn. Este o stabilitate a prețurilor care explodează, a datoriilor care ne îngroapă viitorul și a unei apatii politice care pute a complicitate. Sub pretextul că salvează țara, PSD s-a lipit de scaunele puterii cu un adeziv pe care nicio criză nu pare să-l dizolve. Adevărul este mult mai simplu și infinit mai brutal: câinele nu pleacă niciodată de la măcelărie. Iar în acest moment, bugetul statului este măcelăria, iar PSD, patrupedul flămând care nu se dă dus de lângă vitrină.
Mai nou, asistăm la un fenomen bizar și toxic pentru electoratul social-democrat. PSD pare să fi devenit brațul înarmat al intereselor străine, acționând într-o solidaritate suspectă cu figuri precum Ilie Bolojan. Totul pentru a face pe plac partenerilor externi, care nu dau doi bani pe noi, în timp ce românul de rând numără restul în palmă la supermarket.
Miza acestui joc de glezne este previzibilă. În timp ce Bolojan și-ar putea securiza un viitor strălucit în fruntea vreunei entități europene sau a unei structuri de putere bine plătite, PSD nu face decât să piardă. Pierde identitate, pierde demnitate și, cel mai important, își pierde electoratul care vede cum partidul s-a transformat dintr-o forță națională într-un servitor umil al unor agende care nu se scriu la București.
PSD a ajuns o umbră a ceea ce ar trebui să fie un partid de stânga. Are nevoie disperată de o epurare a slugărniciei. Are nevoie de un lider care să nu tremure când primește indicații de la Bruxelles sau de la Oradea. Un lider care să înțeleagă că demnitatea națională nu se negociază!
Până atunci, rămânem cu imaginea dezolantă a unor politicieni care mimează revolta în timp ce se înfruptă cu lăcomie din rămășițele unei economii în genunchi.
Domnilor de la PSD, nu vă mai obosiți cu amenințările. Știm că nu plecați. Mirosul sângelui din măcelărie este mult prea tentant pentru a vă aminti că mai aveți și un popor de apărat.
