Am aflat de la cel mai înalt nivel care e prioritatea noii administrații tehnocrate: asfaltul. Trebuie să fie sigur pentru tocuri. Toate tocurile. Inclusiv cele ideologice. România se afundă în combinații și incompetență, dar important e ca tocul să nu se împotmolească printre dale.
Cel care voia să cucerească România cu figura lui de contabil supărat pe viață, cu discursul rece, tăios, aproape robotic, a început să se devoaleze spectaculos. Nu mai avem doar administratorul sever care măsoară bordura la milimetru și oftează tehnocrat în conferințe de presă. Nu. Acum avem un Bolojan preocupat de… tocuri.
Totul a pornit de la celebra lui indignare despre muncitorii care au pavat niște străzi prin Oradea atât de prost încât, spunea el, îți intră tocul pantofului printre dale. Dramatic. Shakespeare urbanistic. Doar că apare o întrebare mică și obraznică: băi, șefu’, cine a semnat contractele alea?
Cine a ales firmele? Cine a verificat lucrările? Cine trebuia să se asigure că nu transformă centrul orașului într-o capcană mortală pentru stiletto-uri? Cumva… tu?
Adică să înțelegem: marele samurai al eficienței administrative a mers pe încredere? A crezut tot ce i-au spus băieții din firmele “serioase”? Fără verificări? Fără controale? Fără eterna legendă a rigurozității bolojeniste?
Cumva, la fel cum face și în cazul programului SAFE?
Dar partea cu adevărat fascinantă e alta
Aici deja intrăm într-o zonă ideologică interesantă. Nu cumva, de când un anumit partid progresist, să-i spunem complet aleatoriu… Uniunea Salvați Reuniunile, a început să vă țină de mânuță administrativ … conjunctural … ați descoperit sensibilitatea pentru încălțămintea fluidă? Pentru diversitatea podologică? Pentru incluziunea metropolitană a stiletto-ului?
Și inevitabil apare întrebarea pentru, să spunem, Dumicat Șpârț: ce influență modernistă i-ai mai insuflat domnului Bolojan ? Că din administratorul rigid și obsedat de cifre pare că a descoperit brusc sensibilitățile urbane occidentale, unde infrastructura trebuie să fie prietenoasă cu orice tip de încălțăminte, indiferent dacă vorbim pantofi cu toc? Iar dacă dorim să vorbim cu dumnealui, ne adresăm “prin față?” sau “ prin spate”?
Între timp, în România reală, muncitorii noștri sunt în diaspora
Ăia adevărați. Ăia care știu meserie. Ăia care ridică șantiere prin Franța, Germania sau Italia, pe bani grei, pe care îi trimit acasă, euro cu euro, după 12 ore de muncă.
Eu, pentru o baie renovată, am așteptat trei luni să vină nea Florin din Franța, la familie. Trei luni. Pentru că omul are lucrări, are reputație și are cerere. Ăsta e muncitorul român real. Nu caricaturile ridiculizate de Bolojan!
Noi nu ducem lipsă de profesioniști. Duceți voi lipsă de caracter când selectați firmele cu dedicație. Pentru că adevărații meseriași nu stau la partid, nu pupă clanțe prin consilii județene și nu câștigă contracte pe relații. Ei sunt plecați și fac cinste României prin străinătate.
Ce vedeți în multe dintre firmele sinecuriste care execută lucrări pentru stat este meritocrația marca „suntem la guvernare și ne doare la bască”: pile, veri, fini și băieți de partid transformați peste noapte în mari specialiști ai faianței, gresiei și parchetului.
