Nu trece o zi fără ca Ilie Bolojan să nu confirme, prin fiecare decizie și fiecare apariție publică, ruptura uriașă dintre promisiunile livrate românilor și realitatea brutală pe care au ajuns să o trăiască milioane de oameni. Omul care poza în reformatorul lucid, în tehnocratul rece dar responsabil, s-a dovedit a fi doar încă un politruc care a confundat austeritatea cu guvernarea și cinismul cu competența.
Ne amintim perfect cum cutreiera studiourile televiziunilor, cu aerul unui profesor sever care vine să explice unei clase needucate de ce trebuie să sufere acum pentru a-i fi bine ulterior. Vorbea apăsat despre reforme, despre responsabilitate fiscală, despre sacrificii necesare. Încerca din răsputeri să își construiască imaginea unui prim ministru care spune adevărul, chiar dacă doare.
Dar adevărul lui Bolojan s-a tradus, în practică, prin aceeași rețetă toxică pe care românii au mai văzut-o: tăieri, umilință și dispreț față de cei vulnerabili. Și se pare că, în mintea lui Bolojan, românii încă n-au ajuns la nivelul optim de suferință. Omul care ne explica grav, aproape filozofic, că „înainte să ne fie bine trebuie să ne fie și puțin rău” s-a dovedit un adevărat campion al răului făcut altora. A tăiat de la mame, pensionari, veterani, elevi și studenți cu o pasiune de contabil bezmetic, dar când a venit vorba de parlamentari și de privilegiile sistemului, brusc i-a tremurat mâna. Și exact când lumea credea că valul de austeritate s-a terminat, Bolojan s-a trezit probabil neliniștit că românilor nu le merge încă suficient de prost și a mai scos din joben o lege a salarizării care sfidează orice urmă de bun-simț.
Iar dacă mai exista vreun dubiu că această guvernare trăiește într-o realitate paralelă, noua lege a salarizării îl spulberă complet. În timp ce milioane de români sunt împinși spre austeritate, în timp ce profesorilor, funcționarilor, pensionarilor și angajaților din sistem li se vorbește despre responsabilitate și restrângeri necesare, parlamentarii urmează să primească majorări salariale de 20%. O sfidare revoltătoare și o palmă dată tuturor celor cărora li s-a cerut să suporte costul crizei. Practic, Bolojan le transmite oamenilor un mesaj cinic: pentru cetățeni există tăieri și sacrificii, pentru clasa politică există privilegii și salarii mai mari. Nu este reformă, este o demonstrație brutală de ipocrizie și dispreț față de cei care muncesc și plătesc taxe într-o țară condusă de o clasă politică tot mai ruptă de realitate.
Cum să nu explodeze furia oamenilor când li se spune că trebuie din nou să strângă cureaua, în timp ce în vârful sistemului salariile cresc liniștite? Cum să nu se simtă trădați bugetarii care văd că austeritatea e rezervată doar celor fără influență? Cum să nu se revolte mediul privat, deja sufocat de scăderea consumului și de efectele în lanț ale acestor politici?
Pentru că adevărul pe care propaganda oficială îl ascunde este simplu: când lovești în veniturile oamenilor, lovești în întreaga economie. Când pensionarul nu mai cumpără, comerciantul pierde. Când profesorul sau funcționarul își taie cheltuielile, antreprenorul local închide. Când statul cultivă nesiguranță și panică, întreaga societate intră în blocaj. Exact asta s-a văzut deja în turism, în comerț, în micile afaceri care au început să simtă din plin efectele unei politici economice bazate exclusiv pe tăieri și frică.
Iar poate cea mai mare problemă nu este austeritatea în sine, ci ipocrizia monumentală cu care a fost împachetată. Românilor li s-a cerut solidaritate, în timp ce privilegiile politice au rămas intacte. Li s-a cerut răbdare, în timp ce puterea și-a protejat oamenii. Li s-a cerut să înțeleagă necesitatea reformelor, în timp ce aceleași reforme ocoleau exact structurile unde se risipește adevărata avere publică.
Bolojan a vrut să fie perceput drept omul reformei, dar va rămâne în memoria publică drept premierul eșuat, care a cerut sacrificii doar de la cei care nu aveau puterea să refuze.
