Într-o perioadă în care economia României navighează prin ape tulburi, având nevoie disperată de busola stabilității și de ancora încrederii, asistăm la un spectacol politic pe cât de zgomotos, pe atât de nociv. În acest context, intervențiile publice recente ale lui Ilie Bolojan nu sunt simple declarații de campanie sau analize tehnice ci ele seamănă tot mai mult cu un asediu retoric asupra unui ecosistem economic și așa fragilizat. Întrebarea care plutește deasupra acestui discurs este una de o gravitate extremă: asistăm la o tentativă de reformă sau la o strategie deliberată de devalizare a activelor statului?
Transparență sau agendă ascunsă?
Domnul Bolojan aruncă în spațiul public ideea vânzării acțiunilor companiilor naționale cu lejeritatea unui jucător de ocazie, ignorând faptul că vorbim despre „bijuteriile familiei”. Despre active strategice care aparțin tuturor românilor. Cui vrea să vândă? Când? În baza cărei strategii naționale?
Lipsa unor răspunsuri concrete transformă acest demers din eficientizare în suspiciune pură. În orice democrație cu o economie matură, o astfel de mișcare este precedată de dezbateri publice riguroase, nu de sugestii vagi aruncate la televizor. A vorbi despre listări masive fără un plan transparent nu este doar o eroare de comunicare. Este un act periculos care poate lăsa loc unor interese de grup în detrimentul interesului național.
Cel mai grav derapaj constă însă în etichetarea economiei românești drept ineficientă și având o conducere incompetentă. Când un lider cu vizibilitatea sa transmite mesaje de colaps, el nu face o critică eficientă, ci sabotează activ bursa și moralul investitorilor.
Bursa nu este doar un tabel cu cifre ci este un organism viu care pulsează în funcție de percepție. Mesajele alarmiste funcționează ca un accelerator al neîncrederii, generând volatilitate și gonind investitorii prudenți și, implicit, capitalul. Există o graniță subțire între a semnala problemele reale și a picta un dezastru artificial. Trecerea acestei granițe se numește iresponsabilitate. Cui folosește o Românie percepută ca fiind în pragul falimentului? Istoria ne-a învățat că, în momente de panică indusă, activele valoroase se vând rapid și, mai ales, ieftin.
Tiparul dezbinării și costul tăcerii
Observăm un tipar îngrijorător de antagonizare: privat contra stat, bugetari contra antreprenori, iar acum, cireașa de pe tortul eșecului acestei guvernări, o imagine apocaliptică asupra întregului ansamblu economic. Această strategie de eroziune sistematică a încrederii lovește direct în buzunarul fiecărui cetățean. Când încrederea scade, consumul se contractă, investițiile sunt înghețate, iar micii antreprenori sunt primii care decontează nota de plată a acestor experimente retorice.
Economia nu este o tribună pentru declarații spectaculoase și nici un laborator pentru politicieni care vor să pară salvatori pe ruinele pe care tot ei le-au generat. România nu are nevoie de lideri care să îi submineze credibilitatea externă pentru a-și valida agendele interne sau impuse de străini.
Vrem responsabilitate, nu alarmism!
Până când întrebările despre soarta companiilor de stat nu vor primi răspunsuri clare, discursul domnului Bolojan va rămâne sub semnul unei suspiciuni legitime: nu cumva se pregătește terenul pentru devalorizarea activelor înainte de o vânzare cu dedicație?
În economie, cuvintele pot clădi sau pot dărâma. Este timpul ca liderii noștri să înțeleagă că percepția pe care o modelează are consecințe dincolo de voturi — are consecințe asupra traiului de zi cu zi. România merită responsabilitate, nu o retorică a pârjolului care ne lasă vulnerabili în fața străinilor.
