Există un moment aproape mistic în viața oricărui parlamentar român: clipa în care vede un microfon. Ochii se umezesc instant, vocea tremură calculat, iar grija pentru românul de rând curge în cascade emoționale. Apoi microfonul se închide, ușa se trage discret, iar realitatea revine la parametri normali: câteva mii de lei în plus la salariu. Că doar nu se așteaptă cineva ca lacrimile de crocodil să nu coste nimic!
Potrivit Cotidianul, proiectul noii legi a salarizării, care ar urma să intre în vigoare în iulie 2027, pare mai degrabă un exercițiu de auto-milă parlamentară. Președinții celor două Camere mai pun 4.700 de lei la colecție, parlamentarii câte 3.000, premierul încă 4.000. Nimic extravagant, desigur, doar niște mici ajustări pentru a face față traiului greu… din vârful piramidei.
Toate acestea în timp ce, pentru restul populației, aceeași clasă politică descoperă brusc virtutea austerității. Pensiile de peste 3.000 de lei devin probleme fiscale, iar soluția, evident, este impozitarea lor. Mesajul e simplu: dacă ești cetățean, strângi cureaua; dacă ești parlamentar, mai desfaci un nasture. Iar dacă vi se pare că absurdul s-a oprit aici, stați liniștiți, mai este loc. În același elan de responsabilitate bugetară, se găsesc resurse și pentru tăieri de la mame și persoane cu dizabilități. Pentru ele nu mai există lacrimi la microfon, nici metafore emoționale, nici urgență legislativă pozitivă. Acolo apare, brusc, disciplina contabilă: se calculează la sânge, se taie la milimetru, se explică doct, că nu sunt bani. Pare că exact cei care au cel mai puțin devin, în mod misterios, cei mai costisitori pentru stat.
Și dacă tot vorbim de strâns cureaua, intră în scenă și imaginația legislativă a UDMR, care propune o reformă aproape poetică a alocațiilor pentru copii. Se taie alocația de la 292 de lei la 100 de lei — probabil pentru a încuraja simplitatea în viața celor mici. În schimb, apare o „bursă de prezență” de 250 de lei, dar cu condiții: prezență impecabilă și, atenție, media 10 la purtare.
Adică, în traducere liberă: dacă nu ai semnat condica la grădiniță și ai avut îndrăzneala să scoți limba la educatoare, statul te sancționează financiar. Educația începe devreme, iar disciplina bugetară și mai devreme. Copil de 4 ani? Perfect, e momentul să învețe responsabilitatea fiscală.
Raționamentul din spatele acestei idei este fascinant. Se spune că măsura ar combate abandonul școlar. Un abandon care, în mod ironic, apare tocmai din lipsa banilor. Soluția? Tăiem banii. E ca și cum ai trata deshidratarea luând apa de la pacient. O logică impecabilă, dacă privești lucrurile dintr-un birou bine încălzit.
În tot acest tablou, întrebarea nu este dacă există o ruptură de logică. Întrebarea este cât de mare este această ruptură și dacă mai poate fi acoperită cu discursuri lacrimogene la televizor.
Pentru că, în final, contrastul e prea evident ca să mai fie ignorat: se taie de la mame, de la persoane cu dizabilități, de la copii — acele categorii care chiar simt fiecare leu — și se adaugă acolo unde nevoia pare, brusc, urgentă: în conturile celor care ne explică, încruntați și pe un ton grav, că sacrificiul trebuie împărțit echitabil.
Doar că, în această împărțeală, unii primesc sacrificiul, iar alții… bonusul.
