Există popoare care își scriu destinul și popoare care asistă, neputincioase, la rescrierea lui. Uneori am impresia că România a obosit să se mai apere. Nu de dușmani veniți din afară, ci de propria resemnare.
Cea mai mare tragedie a unei națiuni nu este sărăcia, nici umilința. Este clipa în care încetează să se mai întrebe dacă cei care o conduc îi mai aparțin. Puterea are o ciudată însușire: cu cât se îndepărtează de popor, cu atât vorbește mai des în numele lui.
Parlamentul ar trebui să fie locul unde răsună conștiința unei țări. Și totuși, de prea multe ori pare doar ecoul unor interese pe care omul obișnuit nu le recunoaște ca fiind ale sale. Când cetățeanul începe să creadă că legile nu mai sunt făcute pentru el, ci peste el, între stat și națiune se deschide o prăpastie.
Nu există victorie politică mai amară decât aceea obținută prin pierderea încrederii propriului popor. O țară nu moare când îi scade economia; începe să moară atunci când oamenii nu se mai regăsesc în instituțiile ei.
Patriotismul nu înseamnă să strigi mai tare decât ceilalți. Înseamnă să refuzi să accepți indiferența ca politică de stat și să ceri celor aleși responsabilitate, transparență și respect față de cetățeni.
Poate că România nu are nevoie de salvatori. Poate are nevoie doar de oameni care să-și amintească faptul că puterea este un împrumut de la popor, nu o proprietate. Iar orice mandat, oricât de lung ar părea, se sfârșește în fața unei întrebări simple: ai slujit țara sau doar funcția?
Istoria nu iartă aroganța, iar memoria unui popor este mai răbdătoare decât cred cei aflați vremelnic la putere. Demnitatea poate fi amânată, dar nu anulată. Iar o națiune care încă își caută adevărul nu este o națiune înfrântă. Este una care refuză să uite cine este.
