Există momente în care o țară este testată. Nu militar. Nu economic. Ci în ceea ce privește respectul pe care îl inspiră.
Incidentul de la Constanța este unul dintre aceste momente. O explozie provocată de o dronă asociată conflictului din Marea Neagră are loc în apropierea unor obiective strategice românești. Se activează Planul Roșu. Populația primește RO-Alert. Infrastructura portuară este pusă în pericol. România este, fără niciun dubiu, afectată direct.
Și ce face președintele Nicușor Dan?
Explică de ce dronele sunt greu de detectat.
Atât.
Nicio poziție fermă. Nicio solicitare publică de clarificări. Nicio cerere oficială de scuze. Nici măcar un semnal că România nu acceptă ca incidente de asemenea gravitate să fie tratate cu indiferență.
Mai revoltător este contrastul cu Grecia
Când o dronă navală a ajuns în apropierea teritoriului grec, Atena a protestat oficial. Ucraina a răspuns. Și-a cerut scuze. A explicat situația. A recunoscut problema. Diplomația a funcționat.
Când o explozie are loc la Constanța, România pare să se mulțumească să constate și să înțeleagă.
Mesajul transmis este unul de o slăbiciune uluitoare: dacă incidentul se întâmplă în Grecia, este o problemă diplomatică. Dacă se întâmplă în România, este o problemă tehnică.
Nu Rusia este subiectul principal aici. Faptul că Rusia este agresorul războiului este evident, dar nu poate deveni o scuză universală pentru orice consecință care lovește teritoriul românesc. Un stat serios poate susține Ucraina și, în același timp, poate cere explicații atunci când securitatea sa este afectată. Cele două poziții nu se exclud. Din contră, se completează.
Numai că pentru asta ai nevoie de lideri care înțeleg că reprezintă România, nu un birou de relații publice al altui stat.
În loc să apere prestigiul și interesele țării, Nicușor Dan pare preocupat să găsească justificări și circumstanțe atenuante. În loc să ceară respect, pare mulțumit să ofere înțelegere. În loc să ridice tonul când infrastructura românească este pusă în pericol, preferă să vorbească despre limitările radarului.
Aceasta nu este diplomație.
Este capitulare preventivă.
Este reflexul unei clase politice care confundă prudența cu lașitatea și parteneriatul cu obediența.
Iar rezultatul se vede.
Grecia primește scuze.
România primește tăcere.
Grecia primește explicații.
România primește promisiunea unor discuții viitoare.
Grecia se comportă ca un stat care se respectă.
România se comportă ca un stat care se teme să deranjeze.
Nimeni nu cere scandal diplomatic. Nimeni nu cere ruperea relațiilor cu Kievul. Nimeni nu cere gesturi teatrale. Dar orice cetățean are dreptul să se întrebe de ce autoritățile române par incapabile să formuleze aceeași pretenție minimă de respect pe care Grecia a formulat-o fără ezitare.
În politică, respectul nu se oferă gratuit. Se câștigă și se apără
Iar când un președinte reacționează la o explozie produsă pe teritoriul țării sale cu mai multă grijă față de sensibilitățile externe decât față de demnitatea națională, concluzia devine inevitabilă: problema nu este că România nu este respectată. Problema este că actuala conducere pare să nu considere respectul o prioritate. Dacă Bucureștiul transmite că acceptă orice, va primi exact atât cât valorează această atitudine: nimic. Iar atunci când o țară se obișnuiește să tacă după ce este pusă în pericol, nu mai vorbim despre diplomație responsabilă. Vorbim despre renunțarea voluntară la propria demnitate.
