Există momente în care o imagine spune mai mult decât o mie de discursuri.
O ceremonie oficială ar trebui să fie una dintre acele ocazii în care un stat își arată disciplina, eleganța și capacitatea de organizare. Câteva minute în care totul trebuie să pară simplu: pași calculați, gesturi precise, ordine perfectă.
Numai că România ultimilor ani pare să fi descoperit o nouă formă de spectacol oficial: ceremonia în care, inevitabil, ceva nu merge conform planului.
La recenta vizită oficială a președintei Indiei, Droupadi Murmu, tabloul a fost aproape complet. Oaspetele străin, covorul roșu, Garda de Onoare, drapelul României și, inevitabil, momentul care avea să atragă toate privirile: un militar din Garda de Onoare a leșinat în timp ce ținea drapelul național.
Din fericire, starea sa este bună. Și vreau să fiu bine înțeles: nimeni nu poate transforma un asemenea moment într-o vină personală. Un om nu poate fi judecat pentru că a avut o problemă medicală, indiferent de uniforma pe care o poartă.
De asemenea, o instituție nu poate fi judecată pentru că oamenii au limie fizice. Dar poate și trebuie să fie judecată pentru modul superficial în care este pregătită să prevină situațiile care se repetă.
Iar aici apare întrebarea incomodă: din ce motiv ceremoniile oficiale din România au început să semene tot mai mult cu niște teste de rezistență?
Episodul nu este singular
La Ziua Marinei, un militar din Garda de Onoare a leșinat în timpul discursului președintelui Klaus Iohannis. La ceremonia NATO de la Cincu, un alt militar s-a prăbușit în timpul desfășurării protocolului. Recent, la o ceremonie dedicată Zilei Aviației, un militar din Brigada 30 Gardă „Mihai Viteazul” a ajuns din nou în dificultate în timpul unui eveniment oficial.
La un moment dat, nu mai pare doar o întâmplare.
Pare un obicei administrativ pe care nimeni nu s-a grăbit să îl corecteze.
Iar peste această imagine vine și episodul președintelui Nicușor Dan, care s-a împiedicat pe covorul roșu în aceeași zi.
Desigur, o împiedicare este omenească. Se poate întâmpla oricui. Dar simbolistica momentului este greu de ignorat.
Un președinte care își caută pasul este întâmpinat de un protocol care pare să își caute echilibrul.
La așa președinte, așa primire, ar spune cârcotașii.
Nu pentru că șeful statului ar fi vinovat pentru problemele unui militar, ci pentru că imaginea unei țări este construită din toate detaliile unei ceremonii.
Iar soluțiile nu sunt complicate.
Militarii care stau în dispozitiv trebuie rotiți mai des. Timpul petrecut nemișcat trebuie redus. Condițiile meteo trebuie luate în calcul. Protocolul trebuie adaptat, nu tratat ca o probă de rezistență.
Nu militarul care cade este problema. El este omul prins într-un sistem care trebuie să fie mai atent.
Problema este că, după fiecare astfel de episod, România rămâne cu aceeași imagine: covor roșu, protocol impecabil pe hârtie și o realitate care, uneori, se împiedică.
Poate că nu avem nevoie de ceremonii mai spectaculoase.
Avem nevoie de ceremonii mai bine organizate.
Iar acum imaginea rămâne una greu de ignorat: un președinte care se împiedică pe covorul roșu este întâmpinat de o Gardă de Onoare care nu reușește să rămână în picioare până la final.
La așa președinte, așa protocol.
Nu este o acuzație.
Este doar o fotografie de moment.
Iar uneori fotografiile spun adevărul mai clar decât discursurile oficiale.
