Scandalul din jurul legii exproprierilor nu este o excepție. Este o fisură. O clipă în care se vede, pentru puțin timp, ceea ce în mod normal rămâne ascuns: felul în care se negociază, se împart și se transferă, bucată cu bucată, resursele acestei țări.
Ni se spune că unii au vrut să treacă legea „pe șest”, iar alții au oprit-o. Realitatea este mai simplă și mai dură: astfel de legi nu apar din neant și nu ajung aproape de adoptare fără ca sistemul, în ansamblu, să le permită. Ani la rând, aceleași mecanisme au funcționat fără zgomot iar acum, dintr-un conflict intern, ies la suprafață.
Nu asistăm la o luptă pentru principii. Asistăm la o ceartă între cei care, până ieri, au făcut posibil același tip de joc.
Sub pretexte tehnice, sub etichete precum „strategic”, „necesar” sau „aliniere europeană”, se construiește un cadru în care proprietatea devine negociabilă, iar interesul național devine o frază de decor. Când ajungi să justifici ideea că statul poate lua de la cetățeni pentru a da mai departe unor interese private, nu mai vorbim despre dezvoltare, vorbim despre cedare.
Cea mai periculoasă parte nu este legea în sine. Este normalizarea. Este ideea că astfel de lucruri pot fi discutate, ajustate, împinse mai departe fără o reacție imediată și fermă. Este faptul că totul se întâmplă suficient de complicat încât oamenii să nu mai urmărească, suficient de rapid încât să nu mai poată interveni și suficient de ambiguu încât responsabilitatea să se piardă.
Iar când, în final, izbucnește scandalul, adevărul nu iese la lumină pentru că cineva vrea să-l spună ci pentru că nu mai poate fi ascuns. Pentru că cei implicați încep să se acuze între ei. Pentru că în interiorul aceluiași mecanism apare o ruptură.
Asta este, de fapt, imaginea reală: nu un conflict între bine și rău, ci o competiție pentru control. Nu pentru a opri un sistem, ci pentru a-l domina.
Întrebarea nu este cine are dreptate în acest episod. Întrebarea este câte astfel de episoade nu ajung niciodată să fie văzute. Câte decizii se iau în liniște, fără scandal, fără acuzații, fără ca publicul să știe.
Pentru că atunci când miza devine pământul, resursele și drepturile fundamentale, nu mai vorbim despre politică. Vorbim despre cât din această țară mai rămâne, de fapt, în mâinile celor care o locuiesc.
Iar când adevărul iese la suprafață doar din greșeală, în mijlocul unei certe, ar trebui să fie un semnal suficient de clar: problema nu este cine a vorbit. Problema este cât timp s-a tăcut.
