Se pare că Europa retrăiește un coșmar pe care îl credea închis odată cu sfârșitul Războiului Rece: amenințarea nucleară . În timp ce Rusia vorbește tot mai deschis despre un conflict de durată cu Occidentul și își pregătește economia pentru confruntare, România pare prinsă între improvizație politică, scandaluri și lipsa unei viziuni reale de securitate.
Europa reintră într-o epocă pe care generațiile actuale credeau că au îngropat-o definitiv: epoca fricii nucleare. Mesajul transmis de serviciile de informații ale Rusiei pare că nu este doar o declarație de propagandă sau un exercițiu de intimidare psihologică. Este avertismentul unui stat care se pregătește deschis pentru o confruntare lungă cu Occidentul și care introduce din nou, fără rețineri, posibilitatea utilizării armelor nucleare în discursul strategic oficial.
În timp ce Kremlinul vorbește despre inevitabilitatea unui conflict global și accelerează producția de armament greu pentru un război de uzură, România pare blocată într-o realitate paralelă, dominată de interese politice mărunte, contracte controversate și improvizație administrativă. Exact într-un moment în care statele responsabile își consolidează infrastructura critică, capacitățile de apărare civilă și reziliența strategică, Bucureștiul se pare că transformă programele de securitate în surse de influență și profit pentru rețelele apropiate puterii.
Programul SAFE ar fi trebuit să reprezinte o piesă esențială din arhitectura de protecție a României într-un climat regional exploziv. În schimb, imaginea care se conturează este cea a unui mecanism împovărat de suspiciuni privind atribuirea contractelor, de lipsă de transparență și de decizii luate fără competență strategică reală. Într-o perioadă în care Rusia își pregătește economia și industria pentru confruntări extinse, România pare incapabilă să treacă dincolo de logica combinațiilor politice și a intereselor de grup.
Pericolul nu mai este abstract. Regiunea Mării Negre devine una dintre cele mai tensionate zone ale planetei, iar Transnistria rămâne o rană geopolitică deschisă la granițele României. În eventualitatea unei escaladări majore între Rusia și NATO, România nu va fi un simplu spectator. Va fi una dintre primele linii de contact strategic. Iar într-un asemenea scenariu, inclusiv amenințarea nucleară tactică, considerată până recent de neconceput, începe să fie readusă în calcul de marile puteri militare.
Aici apare adevărata dramă: România intră într-o epocă a riscurilor existențiale cu instituții fragile și cu o clasă politică incapabilă să gestioneze lucid securitatea națională. Nu există o dezbatere serioasă despre adăposturi civile, despre continuitatea funcționării statului în caz de conflict major, despre protecția populației sau despre capacitatea economiei de a rezista unui șoc regional devastator. Există doar conferințe sterile, declarații triumfaliste și o competiție permanentă pentru controlul contractelor publice.
În timp ce Rusia își pregătește populația psihologic pentru sancțiuni, război prelungit și sacrificii, România își pregătește campaniile electorale. În timp ce Kremlinul gândește în termeni de securitate strategică pe termen lung, Bucureștiul operează după reflexele unei administrații provinciale preocupate mai degrabă de împărțirea influenței decât de supraviețuirea statului într-o lume care devine tot mai instabilă.
Pericolul nuclear nu înseamnă doar posibilitatea unei explozii atomice. Înseamnă prăbușirea ordinii de securitate care a ținut Europa relativ stabilă timp de decenii. Iar într-o asemenea lume, statele nepregătite și conduse incompetent devin primele victime ale istoriei.
