Ipocrizia în politică nu mai surprinde pe nimeni. Dar, din când în când, apare câte un episod atât de grosolan încât merită pus sub lupă fără menajamente. Cazul lui Ilie Bolojan este exact unul dintre acele momente.
La începutul mandatului, discursul era aproape patetic în dramatismul lui. Amenințări repetate cu demisia, declarații încărcate de gravitate, tonul acela de om providențial care sugerează că fără el totul se prăbușește. Se crea impresia că funcția nu îl interesează, că este acolo doar din datorie, iar dacă lucrurile nu merg „cum trebuie”, pleacă fără să clipească. Un fel de sacrificiu continuu, întreținut mediatic cu o disciplină de partid demnă de manual.
În paralel, susținătorii – în special nucleul dur asociat cu USR – reacționau aproape reflex. Orice aluzie la o posibilă retragere genera reacții emoționale exagerate, un fel de jelanie digitală colectivă. Dacă ar fi fost să judeci după intensitatea reacțiilor, ai fi zis că asistăm la un moment istoric comparabil cu isteria colectivă din Coreea de Nord la moartea lui Kim Jong-il — doar că în varianta locală, adaptată la Facebook și comentarii de partid.
Și totuși, realitatea de azi contrazice brutal teatrul de ieri.
În momentul în care unul dintre partenerii de coaliție îi retrage sprijinul politic — adică exact acel tip de situație care, în logica declarativă anterioară, ar fi trebuit să declanșeze o demisie instant — premierul descoperă brusc că lucrurile sunt „mai nuanțate”. Că există „responsabilități”. Că „stabilitatea” e mai importantă decât consecvența. Că funcția, aparent, nu mai e chiar atât de dispensabilă.
De parcă stabilitatea depinde de sprânceana lui, nu de existența unei coaliții care poate la fel de bine să funcționeze fără el.
Aici nu mai vorbim despre strategie politică. Vorbim despre o ruptură evidentă între discurs și acțiune. Despre acel tip de dublu standard care erodează exact bruma de încredere pe care o mai au oamenii în politică.
Pentru că întrebarea simplă, pe care o vede orice om cu minim bun simț, este: ce s-a schimbat? Dacă ieri demisia era un gest de onoare, de ce azi devine o opțiune ignorată? Dacă legitimitatea era condiționată de susținerea politică, de ce acum nu mai contează?
Răspunsul, chiar dacă nu este rostit, este cât se poate de clar: principiile sunt negociabile, funcția nu.
Iar asta spune mai mult decât orice declarație.
