Când un proiect de lege eșuează, în politica românească există o soluție aproape universală: cauți vinovați. Ideal, în tabăra adversă. Cu cât acuzația este mai apăsată, cu atât speranța este mai mare că nimeni nu va mai întreba cine a avut, de fapt, responsabilitatea să rezolve problema.
Ilie Bolojan pare să fi ales exact această rețetă.
După ce legea salarizării nu a trecut, premierul demis a ieșit să explice României că PSD este vinovat. Populism, lașitate, ipocrizie și fugă de răspundere. PSD ar fi compromis șansa României de a încasa 770 de milioane de euro și ar fi împiedicat adoptarea unei legi care trebuia să aducă ordine și echitate în sistemul bugetar.
Admitem că PSD are partea sa de responsabilitate. Politicienii care au negociat legea trebuie să răspundă pentru deciziile lor. Dar există o întrebare pe care discursul lui Bolojan o ocolește convenabil: cine a avut responsabilitatea executivă să pună pe masă o lege bună, coerentă și acceptabilă?
Pentru că România nu duce lipsă de legi. România duce lipsă de legi bune.
Iar o lege a salarizării nu apare din senin în ultima săptămână înaintea unui termen european. Se lucrează la ea, se negociază, se calculează, se corectează și, mai ales, se asumă politic.
Este foarte simplu să spui că PSD nu a fost de acord. Mult mai greu este să explici de ce, după atâta timp, proiectul propus de guvern nu a reușit să convingă nici măcar partenerii politici cu care trebuia să guverneze.
Bolojan spune că liberalii au făcut tot posibilul. Poate. Dar „am făcut tot posibilul” nu este o politică publică. Este o formulă de apărare.
Un guvern nu este instalat pentru a organiza concursuri de găsit vinovați. Este instalat pentru a rezolva probleme.
Iar problema salarizării bugetarilor nu este nouă. Știm de ani de zile că sistemul este plin de discrepanțe, sporuri, excepții și privilegii. Știm că oameni care fac munci comparabile pot ajunge să aibă venituri foarte diferite în funcție de instituția în care lucrează. Știm că există categorii privilegiate și categorii care se simt permanent lăsate la urmă.
Tocmai de aceea, o lege care pretinde că aduce „ordine” și „echitate” trebuie judecată prin efectele ei, nu prin comunicatele de presă ale celor care au scris-o.
Pentru că aici apare marea problemă: nu orice lege a salarizării este automat o lege a echității.
Dacă soluția propusă perpetuează sau chiar adâncește anumite inechități salariale, atunci nu avem o reformă. Avem doar o nouă redistribuire a privilegiilor, ambalată în limbaj tehnic și european.
Și aici merită să ne uităm inclusiv la parlamentari.
Pentru cetățeanul obișnuit, mesajul este aproape cinic: România trebuie să respecte limite bugetare, trebuie să fie prudentă, trebuie să taie, să înghețe, să eficientizeze.
Dar pentru cei care iau aceste decizii există întotdeauna argumente pentru „o ajustare”. Săracii de ei! Tocmai parlamentarii erau categoria care mai avea nevoie de o grijă suplimentară din partea legiuitorului!
Într-o țară în care oamenilor li se explică zilnic că „nu sunt bani”, ideea că politicienii ar putea beneficia de creșteri salariale este greu de vândut drept exemplu de echitate. Mai ales când aceiași politicieni ne cer să avem răbdare, să acceptăm sacrificii și să înțelegem că „situația bugetară este dificilă”.
Cetățeanului i se cere solidaritate. Pentru privilegiați, se găsesc mereu justificări.
Așadar, înainte să arătăm cu degetul exclusiv către PSD, ar fi bine să privim puțin și spre oglinda guvernării.
Dacă proiectul era atât de bun, de ce nu a fost construit un consens în jurul lui?
Dacă era atât de urgent, de ce s-a ajuns să fie negociat contracronometru?
Dacă era atât de echitabil, de ce există atâtea obiecții privind modul în care redistribuie banii?
Și dacă guvernul știa că termenul european este esențial, de ce România a ajuns din nou în situația de a negocia în ultimul moment?
Acestea sunt întrebările la care un premier ar trebui să răspundă înainte să țină predici despre responsabilitatea altora.
Nu înseamnă că PSD trebuie absolvit. Dimpotrivă. Dacă social-democrații au blocat o reformă necesară doar pentru a-și proteja clientela politică sau anumite privilegii, trebuie să răspundă public și politic pentru asta.
Dar responsabilitatea nu este un joc în care câștigă cel care strigă primul „tu ești de vină”.
România nu are nevoie de încă o ceartă între partide. Are nevoie de o lege a salarizării care să fie corectă, sustenabilă și predictibilă. Una care să reducă inechitățile, nu să le mute dintr-un buzunar în altul. Una care să stabilească reguli clare pentru toți, inclusiv pentru cei care votează regulile.
Și poate că aici este adevărata lecție a eșecului: o reformă serioasă nu se face cu declarații despre cât de vinovat este celălalt. Se face cu asumare.
Este foarte ușor să cauți vinovați atunci când lucrurile merg prost. Este mult mai greu să recunoști că ai avut puterea, timpul și obligația de a face lucrurile să meargă.
Iar dacă tot vorbim despre responsabilitate, poate ar fi timpul ca politicienii să învețe un lucru simplu: funcția vine la pachet cu răspunderea.
Nu poți să fii șeful guvernului când îți atribui meritele și simplu observator când trebuie împărțite eșecurile.
România nu mai are nevoie de politicieni care ne explică cine este de vină. Are nevoie de politicieni care să poată spune, fără ocolișuri: „Aici am greșit. Aici reparăm.”
Restul este doar spectacol politic. Iar de spectacol avem deja suficient. Mai ales că, dacă o ținem tot așa, riscăm să ajungem să explicăm și Europei nu doar că nu știm să ne facem ordine în salariile bugetarilor, ci și că nu știm să ne administrăm propria țară.
Și atunci, poate că problema nu mai este doar legea salarizării.
Problema devine cine ne guvernează și, mai ales, cât de mult timp mai suntem dispuși să acceptăm ca incompetența să vină întotdeauna cu un vinovat de rezervă.
