Când un proiect trimis la Bruxelles se întoarce cu observații, întrebări și necesitatea unor corecturi, problema nu mai este de comunicare. Este de competență.
Guvernul ne cere din nou să avem răbdare, să înțelegem „contextul”, să acceptăm explicațiile tehnice și să credem că totul este sub control. Numai că realitatea transmisă chiar de premierul interimar Ilie Bolojan spune altceva: proiectul legii salarizării unitare trimis Comisiei Europene a primit observații, iar Ministerul Finanțelor și Ministerul Muncii au fost nevoite să se întoarcă la masa de lucru pentru a-l reașeza.
Cu alte cuvinte, proiectul pe care Guvernul îl prezenta drept soluție a ajuns să fie corectat după ce a fost analizat de experții europeni.
Aici este adevărata problemă.
Nu faptul că Bruxelles-ul pune întrebări. Este firesc ca un proiect care trebuie să respecte jaloane asumate prin PNRR să fie verificat. Problema este că Guvernul ar fi trebuit să își pună aceste întrebări înainte de a trimite proiectul la Comisia Europeană, nu după.
Un guvern competent nu poate construi o lege de o asemenea importanță pe principiul „trimitem și vedem ce ne spun”. Mai ales când vorbim despre salarizarea întregului sector public, despre miliarde de lei și despre angajamente europene care pot pune în joc fonduri importante pentru România.
Iar explicația lui Bolojan privind impactul bugetar ridică și mai multe semne de întrebare. Premierul spune că, dacă anvelopa salarială crește peste un anumit nivel, trebuie găsiți bani care să fie tăiați din altă parte.
Dar această matematică nu este o revelație venită de la Bruxelles. Era o realitate cunoscută din prima zi.
Banii nu apar prin magie.
Dacă Guvernul propune majorări salariale, trebuie să știe dinainte cât costă, de unde vin banii și cum se încadrează România în limitele bugetare asumate. Dacă aceste calcule nu au fost făcute corect, atunci avem o problemă gravă de profesionalism.
Și mai există o întrebare, una pe care puterea trebuie să aibă curajul să o audă: ce s-a urmărit, de fapt, prin această formulă de salarizare?
Pentru că, dacă un proiect trebuie regândit imediat ce este analizat de Comisia Europeană, suspiciunea legitimă este că înainte de rigoarea bugetară au fost puse calculele politice.
Iar aici apare și cea mai periculoasă percepție: aceea că s-a încercat „umflarea” anvelopei salariale pentru a cumpăra liniște, voturi și susținere, urmând ca nota de plată să fie trimisă ulterior contribuabilului.
Nu spunem că aceasta este dovedit intenția Guvernului. Dar Guvernul are obligația să elimine această suspiciune prin cifre, transparență și explicații clare.
Românii nu mai au nevoie de proiecte prezentate triumfal și reparate ulterior în spatele ușilor închise.
Au nevoie să știe: cât costă noua lege a salarizării? Cine câștigă? Cine pierde? Care este impactul pe următorii ani? Ce economii sunt necesare pentru a acoperi eventualele creșteri? Și, mai ales, de ce proiectul a ajuns să fie corectat după observațiile Comisiei Europene?
Guvernul poate să spună că Bruxelles-ul „nu a respins” proiectul. Corect. Dar nici nu l-a validat fără rezerve.
Iar diferența este esențială.
Într-o Românie care cere reforme, responsabilitate fiscală și sacrificii de la cetățeni, Executivul nu își poate permite să lucreze după metoda încercare–eroare. Legea salarizării nu este o schiță pe un șervețel. Este una dintre cele mai importante reforme administrative și bugetare ale statului.
Dacă proiectul este bun, Guvernul trebuie să îl apere cu argumente și cifre.
Dacă nu este bun, trebuie refăcut.
Iar dacă a fost construit superficial, cu calcule care nu rezistă primei verificări serioase, atunci trebuie spus limpede: la examenul legii salarizării, Guvernul a rămas repetent.
Iar România nu-și mai permite să plătească profesorului care a copiat tema greșită.
Pentru că nota de plată, ca de fiecare dată, nu ajunge la Guvern.
Ajunge la români.
