Cum ne-am trezit dansând în fundul gol pe lângă Rusia sculată
Politica externă a României din ultimele două decenii nu a fost nici strategie, nici diplomație, nici viziune. A fost, în cel mai bun caz, o execuție disciplinată a unor directive venite din afară și, în cel mai rău caz, un amestec de servilism și infantilism geopolitic.
Am confundat loialitatea cu obediența. Am crezut că a fi „aliat model” înseamnă să repeți fără nuanță discursul altora, să adopți poziții dure fără să calculezi consecințele și să transformi politica externă într-un exercițiu de demonstrație pentru partenerii mai mari. În realitate, ne-am comportat ca un stat care nu are propriile interese, ci doar obligații.
Relația cu Rusia este cel mai bun exemplu. Nu, România nu are niciun motiv să fie „pro-rusă” – istoria ne oferă suficiente argumente împotriva unei asemenea poziții. Dar între a fi anti-rus visceral și a fi lucid strategic este o diferență enormă. Noi am ales prima variantă, cu un entuziasm greu de explicat rațional.
Am aruncat cu declarații, am adoptat poziții rigide, am mimat curajul, dar nu pe baza unei forțe proprii, ci pe baza unei protecții externe pe care am considerat-o garantată pe vecie. Am pariat totul pe ideea că nu ni se poate întâmpla nimic, pentru că „fratele mai mare” veghează. Exact ca un copil care provoacă scandal știind că are pe cineva în spate.
Doar că politica internațională nu funcționează pe bază de sentimente sau promisiuni implicite. Funcționează pe interese. Iar interesele se schimbă.
Declarațiile recente venite dinspre Washington, care pun sub semnul întrebării rolul și utilitatea NATO, ar trebui să zguduie serios orice urmă de autosuficiență de la București. La fel și semnalele privind reducerea prezenței militare americane în regiune. Nu sunt detalii. Sunt avertismente.
Și brusc, după ani în care am tratat securitatea ca pe un bun garantat, ne trezim expuși. Cu o relație ostilă față de Rusia, fără canale reale de dialog, fără pârghii și, mai grav, fără un plan propriu.
Asta este, de fapt, problema de fond: România nu a gândit niciodată serios în termeni de politică externă autonomă. Nu și-a construit o strategie adaptată poziției sale geografice, nu și-a calibrat discursul în funcție de interesele proprii și nu a înțeles că a fi aliat nu înseamnă să fii lipsit de discernământ.
În orice manual serios de geopolitică, primul principiu este simplu: nu îți provoci inutil vecinii puternici, mai ales atunci când nu ai capacitatea să gestionezi singur consecințele. Nu înseamnă că te supui. Înseamnă că gândești.
Noi nu am gândit. Am reacționat. Am copiat. Am executat.
Rezultatul este o poziție strategică fragilă, în care România riscă să fie percepută ca adversar de către o putere regională majoră, fără a avea însă garanția fermă că va beneficia de protecția pe care și-a bazat întreaga construcție de securitate.
Nu este vorba despre a schimba taberele sau despre a relativiza pericolele. Este vorba despre a înțelege că interesul național nu se apără prin lozinci și nici prin demonstrații de loialitate oarbă. Se apără prin inteligență, prudență și capacitatea de a anticipa.
Din păcate, exact aceste lucruri au lipsit. Iar nota de plată începe să vină.
