În contextul creșterii constante a prețului carburantului, asistăm la un fenomen care sfidează orice logică economică elementară, dar care descrie perfect patologia socială a României actuale. În timp ce pe ecranele televizoarelor curg știri apocaliptice despre deficite record, tăieri bugetare mascate și o recesiune pe care guvernanții se chinuie să o minimizeze prin artificii contabile, realitatea din teren arată ca o petrecere pe puntea Titanicului.
Și hai să luăm în colimator doar parcările mall – urilor pentru a vedea criza cu specific românesc: cozi interminabile, magazine pline și o poftă de consum care pare să ignore faptul că prețul litrului de carburant a devenit un lux, iar alimentele sunt din ce în ce mai scumpe. Este un spectacol al impasibilității care, pe de o parte, îi oferă Guvernului scuza perfectă pentru a nu ridica un deget, iar pe de altă parte, ne apropie cu viteză de momentul în care vom ajunge la fundul sacului.
În timp ce noi ne înghesuim la casele de marcat cu resemnarea tăcută a victimei perfecte, alte popoare ne oferă lecții veritabile de demnitate civică. În Franța sau în țările scandinave, creșterea prețului cu doar câțiva cenți a scos comunități întregi în stradă sau a generat boicoturi masive care au forțat guvernele să dea înapoi. Acolo, cetățeanul înțelege că portofelul propriu este cel care trebuie să decidă votul de la urnă. La noi, însă, solidaritatea se oprește la intrarea în magazin, iar protestul este înlocuit de un fatalism păgubos care ne face să plătim oricât, doar pentru a nu ne clinti cu un milimetru confortul de fațadă.
Și atunci, de ce ar interveni statul pentru a limita creșterile alimentelor și a compensa prețul carburantului? Din perspectiva lui, cifrele sunt fantastice. Fiecare litru de benzină ars în traficul inutil de weekend înseamnă accize și TVA care se varsă direct în gaura neagră a bugetului. Atât timp cât românul nu limitează consumul, ci pare să aibă un apetit de neoprit, Guvernul nu are nicio presiune să ia măsuri. Impasibilitatea cetățeanului la pompă este cecul în alb pe care puterea îl folosește pentru a-și continua somnul cel de moarte.
Nu ne putem plânge la televizor de „nenorociri” în timp ce la pompă ne comportăm de parcă am fi descoperit zăcăminte de aur în curtea din spate. Această deconectare între victimizarea publică și excesul privat este cea care ne condamnă. Mai devreme sau mai târziu, sacul se va termina. Diferența este că atunci când vom fi obligați să raționalizăm consumul prin forța împrejurărilor, nu va mai fi un act de înțelepciune, ci unul de disperare. Până atunci, rămânem poporul care se plânge că e întuneric, dar care chefuiește bani în furnizorul care i-a tăiat curentul.
