Într-un peisaj politic tot mai fragmentat, rămânerea lui Ilie Bolojan la cârma PNL nu mai este doar o chestiune de supraviețuire de partid, ci un imperativ pragmatic pentru evitarea unui vid de putere periculos. Dincolo de criticile privind rigiditatea sa administrativă, Bolojan reprezintă astăzi un dig în fața unui val politic care abia așteaptă să măture tradiția și specificul românesc: USR.
Istoria politică ne-a învățat o lecție dură: vidul de putere este o invitație la radicalism. Atunci când un pol de stabilitate se prăbușește brusc, locul nu este luat de moderație, ci de forțe mult mai vocale și mai agresive. În acest context, plecarea lui Bolojan ar echivala cu deschiderea porților pentru USR, care nu ar mai accepta rolul de partener secundar, ci, cu ajutorul “fratelui” din fruntea țării, s-ar instala degrabă la butoane, țanțoș, cu o aroganță mesianică, trecând la punerea în aplicare a punctelor trasate într-o agendă străină de realitățile profunde ale societății românești.
Diferența majoră dintre abordarea lui Bolojan și viziunea USR constă în raportarea la realitate. Bolojan, cu rigoarea sa nesuferită, aplică soluții administrative crude, inumane, dar care, dacă suntem extrem, extrem de indulgenți, pot fi bănuite că ar avea o urmă de logică. În schimb, USR propune o guvernare bazată pe admirația oarbă față de modele externe, importate prin „copy-paste” și aplicate forțat peste iia românească, pe care par să o ignore, dacă nu chiar să o disprețuiască.
Un exemplu clar în acest sens este abordarea politicilor de mediu sau a reformelor administrative. În timp ce Bolojan caută eficiența prin tăieri de costuri și debirocratizare, USR tinde să impună standarde europene fără a lua în calcul costul social sau capacitatea de adaptare a românului de rând. Fără „frâna” lui Bolojan, am putea asista la politici de tip „terapie de șoc” care ar sacrifica interesele naționale pe altarul unei conformități ideologice cu Bruxelles-ul. Așadar, marea vulnerabilitate a USR, care s-ar transforma într-un pericol guvernamental în absența lui Bolojan, este disprețul suveran față de valorile și structurile tradiționale ale României. Pentru mulți lideri USR-iști, tot ce ține de „specificul național” este privit ca un obstacol în calea modernizării, o rămășiță primitivă ce trebuie extirpată. În acest context, dacă Bolojan părăsește scena, USR nu va mai face „sluj” la masa negocierilor ci se va instala ca „stăpân” al reformelor, tratând populația nu ca pe un partener de dialog, ci ca pe un pacient care trebuie operat cu forța, fără anestezie. Obsesia liderilor USR de a impune scheme teoretice, străine de realitatea românească, riscă să rupă definitiv legătura dintre cetățeni și stat.
În concluzie, deși Bolojan este, fără îndoială, un lider care nu a dovedit că se ridică la exigențele funcției pe care o ocupă, este dificil și rigid până la auto-izolare, între rigoarea sa, care inevitabil va marca declinul politic al PNL, și experimentul fantezist și radical propus de USR, prima variantă rămâne totuși o mică garanție a continuității românismului. Din această perspectivă, el reprezintă „răul mai mic” – un administrator care, prin simpla sa prezență, ține la distanță o viziune politică în dezacord profund cu realitatea românească. În absența acestui baraj, ne-am trezi guvernați de o elită autoproclamată care privește România de la fereastra birourilor din sticlă, ignorând cu desăvârșire pulsul străzii și identitatea unei națiuni care a demonstrat în decembrie 2024 că nu mai vrea să fie o anexă experimentală a unor ideologii globale.
