În politica românească, plecarea unui lider este de obicei privită ca un act de igienă. În cazul lui Ilie Bolojan, paradoxul este total: nu vreau să plece, dar nu din admirație, ci pentru că prezența sa este garanția supremă a unui deznodământ binemeritat pentru Partidul Național Liberal.
PNL merită „extincția” sub conducerea unui administrator pe cât de rigid, pe atât de nepriceput. Pentru a înțelege de ce prezența lui Ilie Bolojan la vârful PNL ar putea fi „stația terminus” a acestui partid, trebuie să privim în oglinda retrovizoare a istoriei postdecembriste. În acest sens, pentru cineva cu viziune, destinele PNȚCD și PDL nu sunt doar simple eșecuri electorale ci ele sunt avertismente despre ce se întâmplă atunci când un organism politic își pierde busola doctrinară sau se lasă confiscat de o logică străină de electoratul său.
PNȚCD a eșuat pentru că, la fel ca și PNL- ul de azi, odată ajuns la putere, s-a pierdut într-un hățiș de orgolii și o incapacitate cronică de a livra rezultate economice palpabile. Deși invocau principii înalte, țărăniștii nu au știut să negocieze calea de mijloc, profitabilă pentru popor. Cei care au trăit acele vremuri își aduc aminte cu dezgust cum PNȚCD a crezut că „spiritul de sacrificiu” și rigiditatea morală pot înlocui viziunea economică. Rezultatul? În anul 2000, partidul care dăduse președintele și premierul a rămas în afara Parlamentului și, odată ieșit din arenă, nu s-a mai întors niciodată. PNL-ul de astăzi, condus de un conducător rigid, riscă exact acest scenariu: transformarea într-un sertar al unor intenții administrative total nepotrivite, care arată că partidul este total deconectat de la nevoile românilor și de la necesitatea de dezvoltare ale unei națiuni moderne.
Câțiva ani mai târziu, sub timona lui Băsescu și a secundului Boc, PDL a adoptat exact profilul de „administrator contabil” care astăzi i se reproșează și lui Bolojan. Au fost tăiate, fără discernământ, salarii, au fost umiliți oameni, au fost frânte destine și au fost impuse măsuri de austeritate brutală, fără ca liderii partidului să aibă capacitatea de a negocia cu societatea sau de a prezenta un plan de creștere economică. Incapabil să se mai reinventeze și disprețuit de o mare parte a populației pentru aroganța „execuției fără crâcnire”, PDL a fost forțat să se topească în PNL pentru a nu dispărea definitiv. Iar dacă PDL a avut totuși șansa, nemeritată zic unii, să se piardă prin PNL, un PNL condus de Bolojan are toate șansele să se topească în neant.
Dacă analizăm aceste două exemple, vedem un numitor comun: moartea politică survine atunci când dispare flexibilitatea: PNȚCD a “murit” din exces de rigiditate morală neadaptată la piață, iar PDL a “murit” din cauza unui autoritarism administrativ care a ignorat dialogul social.
Din fericire pentru detractorii săi, Bolojan pare să combine perfect aceste două defecte: el aduce rigiditatea boss-ului care „știe el mai bine” și o combină cu incapacitatea structurală de a negocia profitabil, uitând că administrarea este un exercițiu de diplomație, nu de forță. Într-o economie globală unde motorul este negocierea, un lider care doar „execută” condamnă partidul la izolarea pe care au trăit-o predecesorii săi. Sub conducerea lui Bolojan, PNL pare să urmeze un declin programat, transformându-se treptat într-o piesă de muzeu politică. Deși românii au experiența unor lideri autoritari, istoria confirmă că, în cabina de vot, sancționează drastic conducătorii „de fier” care eșuează în a genera bunăstare și care dau dovadă de aroganță față de cetățeni.
În concluzie, Bolojan trebuie să rămână pentru a-și duce mandatul (și partidul) până la capătul logic al drumului: irelevanța politică. Numai după ce acest model de „liberalism bugetar” va eșua zgomotos sub ochii tuturor, România va putea spera la o clasă politică ce înțelege cu adevărat arta negocierii în interes național.
