ROMÂNII MERITĂ RESPECT – Statul paralel din MAI II: DGPI, cancerul tăcut din interior

În MAI, Ministerul fricii, există două Românii.

Una pe care o vedem la televizor, în comunicate sterile, în declarații despre „siguranță” și „profesionalism”. Și una pe care o simt cei din interior, o Românie în care nu infractorii sunt cea mai mare problemă, ci propriul sistem. În această a doua Românie, există un nume rostit în șoaptă: DGPI.
Nu pentru că ar inspira respect. Ci pentru că inspiră teamă. Nu este teama de lege. Nu este teama de adevăr. Este teama de arbitrar.

Acolo unde ar trebui să existe protecție, există suspiciune. Acolo unde ar trebui să existe criterii, există interese. Iar acolo unde ar trebui să existe profesioniști, au fost instalați, pas cu pas, oameni fără valoare, oameni care au eșuat, oameni care au învățat că singura lor șansă nu este să construiască, ci să controleze.

În structurile locale, tabloul este și mai clar. Cei care nu au făcut față în teren au fost ridicați în umbră. Cei care nu au performat au fost transformați în evaluatori. Cei care au trădat au fost recompensați.
Nu pentru merite. Pentru utilitate. Pentru disponibilitatea de a executa. De a scrie note. De a ridica semne de întrebare acolo unde nu există. De a închide cariere fără explicații. Și, mai ales, de a nu răspunde niciodată.

Pentru că în acest sistem, răspunderea este un lux. Puterea, în schimb, este anonimă.
Un polițist poate munci o viață întreagă. Poate avea rezultate. Poate avea respectul colegilor. Dar într-o zi, totul se poate termina. Nu printr-un proces. Nu printr-o anchetă corectă. Ci printr-o decizie. Rece.
Opacă. Irevocabilă în practică. Un aviz retras. Și odată cu el, o carieră.
Așa funcționează astăzi un mecanism care ar fi trebuit să protejeze, dar care a ajuns să selecționeze după criterii pe care nimeni nu le poate verifica.

Între timp, în afara acestui cerc închis, realitatea continuă să lovească. Cazuri grave, tragedii, eșecuri evidente. Dar energia nu se duce acolo. Nu în prevenție. Nu în combaterea reală a criminalității.
Ci în interior. În control. În supraveghere. În menținerea unei liniști artificiale. Pentru că liniștea este mai importantă decât adevărul. Și frica este mai eficientă decât legea.

Așa ajungi la un paradox periculos: oameni pregătiți, care nu se mai tem de infractori, ajung să se teamă de propriul sistem. Să tacă. Să evite. Să se adapteze. Iar când tăcerea devine regulă, abuzul devine normalitate.

Nu mai vorbim despre o instituție care are probleme. Vorbim despre o instituție care a devenit problema.
Și atunci, întrebarea nu mai este dacă trebuie schimbată. Ci cât timp ne mai permitem să o ignorăm.
Pentru că un stat nu cade dintr-o dată. Se erodează din interior. Pas cu pas. Decizie cu decizie. Tăcere cu tăcere. Iar când frica devine politică de sistem, nu mai vorbim despre ordine. Vorbim despre control.
Și controlul nu este niciodată în slujba cetățeanului.
Vom reveni.

Ciobotea Radu