Există momente în care politica încetează să mai fie despre stânga sau dreapta și devine pur și simplu despre supraviețuirea unei țări într-un sistem care pare să-și fi pierdut busola. România traversează un asemenea moment.
Poate tocmai de aceea merită ascultate, chiar și critic, vocile unor politicieni care au cunoscut din interior mecanismele puterii. Nu pentru că ar fi infailibili, ci pentru că uneori observațiile incomode trebuie ascultate înainte de a fi expediate drept „atac politic”. În cazul de față, Victor Ponta și Traian Băsescu sunt doi politicieni a căror opinie merită să fie luată în seamă, pentru că pun degetul pe două răni reale: degradarea clasei politice și precaritatea economică a statului român.
Ponta face o comparație brutală: România de astăzi îi amintește de România de dinaintea lui decembrie 1989. Desigur, nu prin regim, ci prin ruptura dintre conducători și societate. Propagandă, discursuri sterile, preocupări desprinse de viața de zi cu zi și o populație tot mai dezamăgită.
Întrebarea este simplă: cât mai poate fi cerută răbdarea unei societăți căreia i se spune permanent că lucrurile sunt sub control, în timp ce nota de plată crește?
Românului i se vorbește despre reformă, responsabilitate și sacrificiu. Dar sacrificiul pare să fie mereu pentru cetățean, niciodată pentru aparatul politic și administrativ. Taxele cresc, prețurile cresc, datoria crește, deficitul crește. Statul însă pare incapabil să aplice aceeași austeritate propriilor structuri.
În această ecuație, Ilie Bolojan nu poate fi scutit de responsabilitate doar pentru că se prezintă drept politicianul reformator care are curajul măsurilor nepopulare. Curajul politic nu înseamnă doar să crești taxele și să ceri populației să suporte consecințele unei guvernări dezastruoase. Înseamnă să tai acolo unde statul este risipitor, să reduci privilegiile și să demonstrezi că sacrificiul este împărțit echitabil.
Aici este una dintre criticile lui Băsescu: dacă problema României este structurală, soluția nu poate fi redusă la fiscalitate mai mare pusă în cârca economiei. Poți mări taxele, dar dacă nu reduci cheltuiala publică, nu ai rezolvat boala. Ai amânat factura.
Băsescu avertizează că datoria României poate continua să crească până la o situație limită. Indiferent dacă acceptăm sau nu toate calculele sale, întrebarea este legitimă: unde este planul credibil prin care România își reduce datoria și deficitul prin reformarea profundă a cheltuielilor statului?
În locul acestui plan vedem prea des spectacol politic.
PSD și PNL se acuză reciproc, după ani în care au guvernat împreună. USR își păstrează discursul de partid anti-sistem, deși participarea la putere îl obligă să răspundă unei întrebări simple: dacă sistemul este atât de putred, de ce principala miză pare să fie păstrarea pozițiilor în interiorul lui?
USR nu poate pretinde că este procurorul permanent al clasei politice în timp ce acceptă aceeași logică atunci când îi este convenabilă. Nu poți denunța „sistemul” și apoi să consideri funcțiile și avantajele administrative legitime în momentul în care ajung la tine.
Aceasta este una dintre marile boli ale politicii românești: toți promit că vor curăța sistemul, dar devin mai toleranți cu el atunci când începe să le ofere putere.
Iar cetățeanul observă. Și nu mai crede
Poate că acesta este cel mai periculos lucru pentru o democrație: nu furia, ci dezgustul. Nu protestul, ci convingerea că nimic nu se mai poate schimba. Nu critica politicienilor, ci pierderea speranței că politica poate produce lideri capabili să pună interesul public înaintea interesului de partid.
De aceea avertismentul lui Ponta despre o societate „blazată, dezgustată, lipsită de speranță și de lideri” trebuie tratat cu seriozitate. Iar avertismentul lui Băsescu privind direcția economică trebuie analizat, nu ridiculizat automat pentru că vine de la un fost președinte.
România nu mai are nevoie de explicații despre cât de dificilă este situația. Românii o simt în facturi, salarii, taxe și în nesiguranța zilei de mâine.
România are nevoie de un stat care să facă ordine în propria casă înainte de a le cere cetățenilor să mai scoată bani din buzunar.
Actuala clasă politică trebuie să înțeleagă ceva elementar: nu mai există suficientă răbdare pentru guvernarea prin sloganuri, conflicte televizate și justificări permanente.
Dacă Bolojan vrea să fie reformator, reforma trebuie să înceapă cu statul, nu doar cu contribuabilul.
Dacă USR vrea să fie alternativă, trebuie să demonstreze că este altceva decât o altă grupare care descoperă virtuțile funcției atunci când ajunge la putere.
Dacă PSD și PNL pretind că sunt partide responsabile, trebuie să explice cum au ajuns să administreze împreună o țară cu asemenea dezechilibre și apoi să se comporte ca și cum fiecare ar fi fost doar spectator la guvernare.
Țara nu mai are nevoie de politicieni care să explice de ce nu se poate. Are nevoie de politicieni care să spună ce se va face, ce se va tăia și când vor apărea rezultatele.
România nu riscă să fie îngropată doar de datorii. Riscul mai mare este să fie îngropată de neîncredere.
Un stat nu se prăbușește într-o singură zi. Se erodează prin minciună, incompetență, risipă și pierderea încrederii oamenilor.
Iar dacă actuala clasă politică nu înțelege asta, istoria nu trebuie să se repete pentru ca avertismentul să fie real. Este suficient ca oamenii să înceteze să mai creadă că cei care îi conduc au soluții.
